Flori si... flori
Eiiii... vremuri apuse! La vremea lui, adicã acum o sutã saizeci de ani, poetul francez Charles Baudelaire publica o sutã dintre poemele sale, înmãnuncheate între copertile unei cãrti „Florile Rãului“, care avea sã-i aducã nemurirea în literaturã. Dar nefirescul lucrurilor, pe care astãzi îl trãim zilnic si cu acutã apãsare pe vietile noastre, nu este nãscocire modernã. La scurtã vreme de la aparitie, chiar mai înainte ca marele public sã-l fi citit - gustat sau anatemizat - cum se cuvine, bietul de el era judecat de Curtea Corectionalã, un fel de Consiliu National al Audiovizualului* sau Avocat al Poporului de la noi, dar cu sigurantã mai serioase si mai eficiente, din moment ce poetul a fost condamnat, pentru nemaipomenitele abateri de la fundamentele societãtii, respectiv pentru „ultragiu la morala publicã“ si „ofensã la morala religioasã“. Condamnarea a însemnat, nici mai mult, nici mai putin decât plata unei amenzi de 300 de franci, sumã foarte mare la vremea respectivã, pentru un om obisnuit, darãmite pentru un poet. Sã spunem cã, totusi, a avut noroc. Dacã era pe timpul Inchizitiei, ar fi sfârsit pe rug, ca sã nu mai zic cã pe vremea noastrã, s-ar fi trezit cu cãtuse la mâini si arestat la domiciliu. Cu toate acestea, cred cã nu amenda a fost rãul cel mai mare, ci faptul cã treisprezece dintre poemele sale au de-a dreptul ostracizate, iar sase dintre acestea au fost complet interzise, ceea ce a fãcut ca publicarea lor sã nu fie posibilã aproape o sutã de ani, adicã pânã în anul 1949. Cam mult!
Alãturi de el, si cei doi editori neinspirati care-l publicaserã, primeau câte o amendã de cincizeci de franci fiecare. Interesant este cã cel care a obtinut pedepsirea poetului a fost un tânãr procuror, al cãrui rechizitoriu a fost deosebit de aspru, dar întocmit si sustinut cu profesionalism, fãrã a ezita sã afirme cã nu se cuvenea a se pronunta într-o cauzã privitoare la arta poeticã a vinovatului, care nu fãcuse decât sã-si sloboade gândurile si sã lãsase pana sã zburde pe hârtie. Acelasi procuror avea sã pledeze, ceva mai târziu, pentru o condamnare similarã a capodoperei „Doamna Bovary“ a lui Gustave Flaubert. Din fericire, succesul scontat. E drept cã poetul s-a rãzbunat, a republicat poemele, în afara celor pedepsite, ba a mai adãugat mai bine de alte treizeci, iar ca sã scape de pedeapsã a trimis o scrisoare împãrãtesei, cerându-i sã-i suspende ori sã-i reducã amenda, lucru care chiar s-a si întâmplat, fãrã apelul la vreo ordonantã de urgentã, inventatã mult mai târziu. Mãrturisesc cã, la vremea adolescentei, lectura cãrtii devenise un fel de titlu de superioritate printre noi, elevii mai mari de liceu - cum, n-ai citit încã „Fleurs du Mal“? - varianta româneascã, în traducerea lui Arghezi sau Phillipide (nu mai stiu exact), circulând ferfenititã de atâta trecere din mânã în mânã. M-am înscris si eu printre cititori si printre comentatorii de grup (cum exista obiceiul la vremea aceea, când ne împãrtãseam lecturile si impresiile), dar ce pot spune este cã nu am fost impresionat (nu cunosteam istoria condamnãrii) mai mult decât de lecturile unora dintre poetii nostri. Am rãmas, totusi, cu ideea sinceritãtii putin obisnuite în exprimarea poetului si, mai ales, a curajului sau nebuniei de a „cârti“ în vreun fel împotriva edificiului religios. La drept vorbind, cam cu aceleasi sentimente am rãmas si mai târziu, când am reluat lectura, ca adult si persoanã cu ceva mai multã experientã de viatã. Iatã cã îndemnul de a reciti poemele lui Baudelaire, si mai ales a celor treisprezece ostracizate, ne-a fost oferit de Cristian Bãdilitã, distins si doct teolog, eseist, poet si traducãtor, autor prolific de carte si exeget de valoare al operei lui Baudelaire, în cadrul unei recente conferinte de la Central Plazza. A fost un prilej de înaltã satisfactie intelectualã pentru cei prezenti. Expunerea, deosebit de atractivã, apartinând unui vorbitor de talent, extrem de bine documentatã si directã, din sursele cele mai autorizate, si nu reluând spusele altora, a fost dublatã de lansarea unui opuscul „Poetul si Procuratura“** , în care sunt publicate cele treisprezece poeme incriminate, în original si în propria traducere, alãturi de ample explicatii ale fiecãruia în parte, ceea ce a conturat seriozitatea demersului literar si nu mai putin critic si istoriografic, dar si modalitatea oferitã cititorului, de a reconsidera opera baudelairianã, în contextul societãtii actuale, atât de diferitã de epoca în discutie. Fãrã îndoialã, este foarte dificil sã judeci si sã interpretezi trecutul, folosind mãsurile lumii moderne, atât de asaltatã de derapajele severe privitoare la morala publicã si religioasã. Istoria nu se mai scrie cu vechile instrumente si tipare dar, din nefericire, chiar dacã fondul multora dintre problemele contemporane nu s-a modificat prea mult, omenirea produce în permanentã - spunea George Emil Palade - mult mai multe probleme decât rezolvã. Nimic mai adevãrat.
• Oare ce-ar fi pãtit Emil Brumaru de vremea respectivã?
**Titlu mai putin inspirat în contextul DNA
|
Autentificare
