Un republican la catafalcul Monarhiei
ÃŽn data de 5 decembrie 2017, ora 13, la resedinta sa din Elvetia, fostul rege al României, Mihai I de Hohenzollern, în vârstã de 96 de ani, s-a sãvârsit din viatã, dupã câtiva ani de suferintã. Dumnezeu sã-l odihneascã în pace, iar Istoria României sã reuseascã cât mai curând sã-i evalueze trecerea prin viatã si sã-l aseze, „fãrã urã si pãrtinire“, la locul cuvenit, nu la locul stabilit de unii care bat câmpii.
Simplitatea si modestia fostului rege Mihai impune ponderatie în declaratiile bombastice ale unora
Majoritatea românilor întâmpinã cu emotie moartea sa, nu sunt „sfâsiati de durere“. Sunt republican din convingere, nu din oportunism, ceea ce le doresc si monarhistilor. Suntem un popor eminamente crestin si ne raportãm cu piosenie, deopotrivã la oricare funeralii, impunându-ne sã respectãm dictonul „despre morti numai de bine“. Odatã cu disparitia fostului rege, pasiunile monarhistilor s-au descãtusat, deplângând public faptul cã românii de astãzi nu idolatrizeazã plenar si suficient personalitatea lui Mihai I si aceasta datoritã celor 41 de ani ai perioadei comuniste (1947-1989), în care i-a fost estompatã imaginea. Este un fapt real cã regimul comunist nu s-a dat în vânt sã asigure un spatiu confortabil în istoria României, pentru cei 7 ani de domnie ai regelui Mihai I. Dar nu trebuie neglijat faptul cã dupã revolutia din decembrie 1989, timp de 27 de ani, librãriile si bibliotecile, precum si spatiul public au fost coplesite de prezenta sutelor de lucrãri, de o graficã exceptionalã si costisitoare, vizând aspecte multiple ale Familiei regale, cu preponderentã ale regelui Mihai. Consider cã acesti 27 de ani, de prea plin documentar, au umplut cu prisosintã golul celor 41 de ani trãiti sub comunism. Ba au compensat si sãrãcia documentarã a anilor 1940-1947. Acesti partizani ai monarhiei ar trebui sã umble mai usor cu pianul pe scãri. Poporul român nu este asa de neinformat si incult, cum l-au cunoscut pe perioada monarhiei. Poporul a înteles cã si mitul plecãrii regelui din tarã, în ianuarie 1948, cu trenuri de averi, nu a fost decât o dezinformare izvorâtã din culisele regimului comunist. Acum poporul român discutã despre averea recuperatã de Familia regalã dupã 1990.
Declinul monarhiei a fost un fapt istoric inexorabil în Europa, nici nu trebuia impus cu tancurile
Marile frãmântãri sociale, declansate dupã izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, au avut ca finalitate disparitia multor monarhii, ca forme de guvernãmânt din Europa. Dacã la începutul secolului XX, în Europa existau 23 de state conduse de monarhi, astãzi mai sunt doar 7. În Europa mai existã Case regale doar în statele care nu s-au confruntat cu revolutii, cu rãsturnãri de regim sau cu situatii dramatice. Monarhiile au fost abolite începând cu anii 1917, proces istoric declansat mai întâi în principalele state capitaliste, cu traditii monarhice strãvechi, precum Rusia, Germania, Austria, Grecia, Polonia si urmând apoi cu statele stabilite de Aliati sã rãmânã sub dominatie sovieticã dupã 1945. Abolirea monarhiei în România era impusã de la sine, în mod firesc, de mersul istoriei. În 1945, Marea Britanie a cedat România în schimbul Greciei, mutându-ne în sfera de influentã a URSS. Aceasta a însemnat explicit sfârsitul monarhiei si instalarea republicii ca formã de guvernãmânt în România. De acest fapt este dovedit cã era constientã si Casa Regalã a României. Paradoxal, Grecia, situatã în sfera de influentã a Marii Britanii, a abolit monarhia în 1973, confiscând averile regelui si nepermitându-i sã mai intre în tarã. Românii au dat semne dupã 1945, cã nu se dau în vânt dupã monarhie. A rãmas întipãritã în mentalul colectiv dezamãgirea cã nu au mai venit americanii, care erau republicani. Nu a asteptat nimeni ca sã vinã monarhistii Marii Britanii.
Mentalul colectiv nu a prea perceput monarhia anilor 1927-1947 ca pe o etapã pozitivã.
Precaritatea vietii majoritãtii populatiei, într-o Românie secãtuitã de urmãrile rãzboiului si de plata uriaselor despãgubiri de rãzboi cãtre sovietici, dupã cum au stabilit Aliatii, demonstra proasta gestionare a actului de la 23 august 1944, realizat sub coordonarea tânãrului si neexperimentatului rege Mihai I. ÃŽn 1943, la Conferinta de la Casablanca si apoi de la Moscova, puterile Aliantei (SUA, Marea Britanie si URSS), au decis ca tuturor puterilor Axei (inclusiv România) sã li se impunã formula capitulãrii neconditionate si nu altfel. SUA si Marea Britanie au promis URSS cã nu vor demara negocieri separate cu România. Acestea au fost decizii dezastroase pentru România, care s-au rãsfrânt cu preponderentã asupra majoritãtii populatiei. Majoritate care era perpetuu marginalizatã si ignoratã, atât de protipendada cu „sânge albastru“, cât si de politicieni si elite. Majoritatea, care era exclusã de la promovarea pe scarã socialã, precum si în proportie de 80% analfabetã. ÃŽn perioada 1927-1947, dupã moartea regelui Ferdinand, populatia majoritarã nu era marcatã de prea multã afectiune pentru Casa Regalã. Prima domnie a junelui Mihai, iulie 1927-1930, nu a avut nici o relevantã, acesta fiind înlocuit de o locotenentã. Imaginea monarhiei între 1930-1940 sub Carol al II-lea, s-a fixat în mentalul colectiv ca perioada marcatã de cea mai mare coruptie din istoria României, dublatã de actele nedemocratice ale desfiintãrii partidelor, a instalãrii dictaturii regale, a cultului personalitãtii si a desfiintãrii Parlamentului. Imaginea monarhiei a fost maculatã definitiv în septembrie 1940, când cu ocazia pierderii dureroase a teritoriilor Transilvaniei, Cadrilaterului, Basarabiei si Bucovinei de Nord, Carol al II-lea a trebuit sã abdice la solicitarea maresalului Ion Antonescu, care l-a readus pe tron pe Mihai I. Din domnia timp de 7 ani a regelui Mihai nu pot fi retinuti decât ultimii trei, deoarece în perioada 1940-1944, România a fost condusã de Antonescu. Maresalul era pe valul simpatiei si asa a rãmas multã vreme în mentalul colectiv popular, el fiind cel care a ordonat „Ostati, vã ordon treceti Prutul!“, polarizând toate sentimentele anti-rusesti ale românilor, acumulate de veacuri. ÃŽn mentalul populatiei majoritare au dãinuit pânã astãzi patru momente ale domniei regelui Mihai I; momentul 1927, când la încoronare acesta a întrebat dacã mai are voie sã se joace, momentul Proclamatiei iesirii României din rãzboiul contra URSS - întoarcerea armelor împotriva Germaniei si momentul abdicãrii din 30 decembrie 1947. La acestea se adaugã momentul arestãrii lui Ion Antonescu la 23 august 1944, la comanda regelui Mihai, care a fost predat comunistilor. Dupã condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu si a altor lideri ai opozitiei regele Mihai nu a schitat nici un demers de a se comuta pedeapsa, desi avea astfel de prerogative. Oricât de logice istoric au fost aceste acte, mentalul colectiv a retinut cu totul altceva decât o mare si netãrmuritã dragoste fatã de rege.
Le roy est mort. Vive la reine?
Ziua de 5 decembrie 2017 este ultima paginã a capitolului din istorie, intitulat „Monarhiile României“, în care prima paginã a fost scrisã la 10 mai 1881, când România a fost declaratã Regat sub Carol I. Dacã fostul rege Mihai I, prin acest ultim act al plecãrii dintre noi, a stârnit o emotie nationalã fireascã, aceasta se datoreazã în mod special respectului de care s-a bucurat, nu atât pentru faptele sale, cât pentru simplitatea, modestia si întelepciunea sa acumulatã în cei 96 de ani trãiti, dar si loialitãtii sale fatã de viitorul României. Restul familiei regale, în frunte cu principesa Margareta, fãrã nici un temei legal, dar cu justificare de fracturã logicã, solicitã Parlamentului înfiintarea unei Case Regale a României, în care culmea, marele absent este chiar regele si acordarea acesteia a titlului de sef al Casei Regale, cu toate prerogativele unui fost sef de Stat. Este de neînteles un astfel de atentat la memoria fostului rege Mihai, fie-i tãrâna usoarã. Sper ca Parlamentul sã nu-si fi pierdut uzul ratiunii, ca sã aprobe o astfel de aberatie.
|
Autentificare
