Totusi
La vita e bella • Aud întîmplãtor o reclamã: „Hotii îti devasteazã si viata, nu doar casa“. E adevãrat. Mai ales cînd hotii sînt institutionalizati si actioneazã legal. Mã rog, în litera (nu în spiritul) unor legi care le dau întotdeauna dreptate. Iar dacã se mai numesc si bãnci, atunci efectul este total. ÃŽndeosebi cînd actioneazã în haitã. Cãci, se stie, chiar dacã o natie întreagã face eforturi colosale întru supravietuire si iesire din marasm, aceste institutii funeste vor sã facã perpetuu doar profit. Apelarea fireascã la justitie se dovedeste a fi, în cele mai multe cazuri, total gratuitã, atîta timp cît un judecãtor (român neaos, de bunã seamã) nu stie sã deosebeascã un contract valabil de unul în mod evident nul de drept. Cãci, în graba lor de a colectiona cît mai multi clienti, nu de putine ori institutiile trîntorilor - le spun asa pentru cã realizarea profitului e speculativ si în nici un caz rezultat din muncã - au comis erori si abuzuri pe care justitia, legatã la ochi fiind, evident cã nu le poate surprinde. Pãrerea mea este, mai nou, cã nici nu vrea.
• I-am numit adineaori trîntori si trebuie sã mã explic. ÃŽnainte de toate am cãutat definitia acestei specii în dictionare. Spre surprinderea mea DEX-ul îl ignorã sau, probabil din pudoare, se abtine a-l comenta, în timp ce dictionarul enciclopedic Cartier îl defineste prea putin mãgulitor: substantiv masculin din slavonul trontu „masculul albinei. Fig. Cel care nu munceste, care trãieste din banii, bunurile altora“. Nota bene! Trãiesc oare din altceva functionarii bãncilor? Muncesc? produc? Si dacã da, ce? Fire si fibre sintetice? Cucuruz, pantofi, cãrãmizi, lapte de cuc sau cãrti? Reparã sau trebãluiesc, învatã pe altii ceva sau, pur si simplu, gîndesc? Nicidecum. Sclavi nenorociti ai unui boss pierdut aiurea prin intestinele cuprinzãtoare ale lumii largi, pe unde-si vînturã splinul, functionarii se bucurã cã, multumitã devotiunii lor de scribi acribici si zelului depus întru jupuirea concetãtenilor, le curge prin bucãtãrie, pe sub centrala de apartament ce le asigurã o îndoielnicã independentã energeticã „un rîu de lapte fierbinte printre douã maluri de mãmãligã aburindã“ - vorba lui Ion Budai Deleanu. Dar, nu cred cã e un lucru tocmai nou faptul cã s-au mai vãzut cazuri de opãriti cu mãlai fierbinte.
Trîntorul, de altfel, este un produs original si proteguit al democratiei, îngãduindu-i-se cu generozitate a profita copios de pe urma truditorilor. Identificatã uneori pe drept cuvînt cu cãmãtãria, în vremurile acestea superbe, mustind de libertate în vrac, sau angro, potrivit dictionarului multilingvistic contemporan, activitatea trîntorului institutionalizat a devenit mai mult decît respectabilã. Iar locurile lui de închinãciune, de la parterul tuturor blocurilor din orice urbe româneascã - unde ar fi trebuit sã fie un atelier de reparat pantofi, de pildã - , un fel de a doua bisericã a comunistului devenit peste noapte mare liber cugetãtor si liber arbitru pe terenul pustiu unde face flotãri, în budigãi si maieu, presedintele jucãtor. A propos, imaginea liderului tuturor românilor beliti, cu gura deschisã pînã la amigdale în mijlocul cetei de popi obedienti, la Sibiu, rîzînd ca un tîmpit care a vãzut pentru prima oarã ozeneuri, este cel putin penibilã. Mã rog, asta e pãrerea mea; si, conform principiilor democratiei, sînt liber, ca tot omul democratic, nu-i asa?, sã am si eu o pãrere. Chiar si despre canonizarea lui Andrei Saguna.
• Amanetarea a ajuns un obicei de acum traditional al românilor. Cînd nu mai are ce valorifica pentru a avea bani de pîine, fiecare cautã în caseta cu bijuterii, majoritatea provenind din perioada de dinainte de ‘89, si se îndreaptã cu inelul bunicii sau cerceii bãtrînei mame în batistã, cãtre chioscurile unde indivizi orientati valorificã precar si derizoriu micile comori de suflet ale nãpãstuitilor. Care, nu de putine ori se numesc profesori sau ingineri someri. Cei care între timp iau mizeria numitã în România salariu si îsi rãscumpãrã, în pierdere, evident, mica avere, se pot considera norocosi, altii se lasã pãgubasi consolîndu-se cu insatisfactia reprimatã a unei afaceri proaste. Mai ales cã, în virtutea unui principiu comportamental de atitudine democraticã privind schimbarea de luc, mama va umbla de acum încolo fãrã cercei.
• Vremurile de glorie ale securitãtii par sã reînvie, în ciuda asigurãrilor reprezentantilor puterii cã într-o tarã europeanã, integratã pînã la cur în procesul evolutiei globale, asa ceva este o interpretare insidioasã a opozitiei. Se stie doar cã sereiul este copios dominat de oameni tineri care, fãrã îndoialã, gîndesc altfel. Poate despre femei.
• Comunismul a murit, se spune, dar se pare cã nici democratia nu se simte prea bine. Pe vremea cînd exista opozitie - în fond un principiu democratic aplicat la scarã internationalã - chiar materializatã prin ceea ce se numea rãzboi rece, democratia era mai atentã la om si la valorile sale. Avea grijã sã nu se compromitã si sã nu aparã necuviincios ornatã în lupta cu dusmanul ideologic. Era un soi de concurentã compensatorie în toiul cãreia aici se stãtea la coadã pentru un kil de banane, de Crãciun, si acolo si le bãgau în fund. Obicei nevinovat care e la modã si în zilele noastre. Rãmas aproape singur pe pãmînt, principiul democratic a devenit tot mai flasc, mai fãrã obiect si, în consecintã, mai insensibil la valorile sale pãrãsite. Si apoi, în ciuda a ceea ce se crede si se spune, comunismul, spre deosebire de vremurile actuale, avea o calitate indiscutabilã si cu profunde valente umanitare; de care, între noi fie vorba, au profitat destui: aveai, cel putin, de unde sã fugi. Si, mai ales, unde.
• Prietenul meu e un optimist incurabil. Are o frenezie contagioasã si un tonus molipsitor. Intelectual subtire, se risipeste momentan în trucuri ieftine, calambururi pe care eu le consider a functiona la minima rezistentã si un stil propriu de disimulare a propriilor trãiri; de cele mai multe ori sub masca usurãtãtii în gîndire si a superficialitãtii analitice. Observ, cu oarecare îndreptãtitã iritare, cã nu i-a scãpat nici tilul rubricii mele pe care îl românizeazã ieftin prin translarea sensului propriu semantic în neaosul cotidian si unde „la vita“ devine inevitabil, nici mai mult nici mai putin decît „vitã“. Cu toate cã nu mã intereseazã, la ultima întîlnire îmi prezintã triumfãtor colectia de poze stupide ale unei ministrese ot Buzãu convertitã scabros în personaje celebre ale istoriei mai mult sau mai putin îndepãrtate. Ideea cretinã, materializatã într-un pictorial idiot, mã lasã rece. Chiar dacã, în ciuda bunului simt, majoritatea populatiei democratice din România se simte cuprinsã de frenezie si se prosternã în admiratie bovinã care, din pãcate, mai tîrziu se va materializa în idolatrie electoralã. Cum se pare cã e de altã pãrere si cã intuieste cã nu vom ajunge la o concluzie unanimã, se pregãteste sã mã pãrãseascã, nu înainte de a-mi lãsa pe masã hîrtoaga pentru uzul onanistilor. Din prag, nu uitã sã-mi reaminteascã faptul cã trebuie sã continui serialul. „Pentru cã...“ - spune el zîmbind abscons înainte de a trage usa, referindu-se neîndoios la rubrica mea, vã asigur - „Vaca e frumoasã. Totusi!“
|
Autentificare
