Cenepeul
La vita e bella
• Mã uit la mîinile ei; aspre, crãpate, cu povara bãtãturilor de o viatã stigmatizatã în pielea truditã. A lucrat la Colectiv, la Antidot la Sãvinesti (o formã ceva mai pretentioasã de a defini activitatea de distribuire prin sectii a litrului de lapte cuvenit muncitorilor din mediul toxic), a prãsit, a plivit, a scos la poartã flori pe care le vindea cu doi lei. ÃŽn comunism, un militian prea vrednic, care acum e mare si tare într-un tîrg nemtean, a fãcut ordine: „N-ai autorizatie? E grav. Vii mata mîine, cu schimburi pentru arest! La camera...“ Asta era. Numãrul camerei însemna totul. N-a fãcut arest. Din acest punct de vedere se poate spune cã societatea comunistã, pe lîngã oligofreni mai avea si oameni cu cap. Astãzi, din pãcate, tîmpenia e generalizatã. Si asa se face cã acum, ca în fiece toamnã, pune varzã din nou. Chiar dacã îi lipsesc multe, varza trebuie sã prisoseascã. Se tîrguieste amarnic între 0,65 si 0,80 lei. E multumitã cã a luat marfã bunã, cu cotorul moale si fãrã muchii, cu un pret undeva pe la mijloc. Sapã dupã hrean si desprinde foile bolnave, apoi pune sare fãrã iod în cepurile cãpãtînilor si carã cîteva gãleti cu apã în putinile albastre de plastic. A trãit cinstit si nu poate întelege nici tribunalele, nici amenzile omniprezente si nici „penalitãtile“.
• Mã uit la mîinile lui: grãsute, albe, nemuncite, se vede, cu unghiile prelucrate ori în baie, ori la un salon cosmetic specializat. De bunã seamã, peste noapte vor fi mîngîiat cu sîrg rotunjimile nevestei. Treaba lor. Ce stiu sã facã mîinile astea? Sã semneze contracte, dãri de seamã si întîmpinãri contra unor debitori îndãrãtnici. Pentru cã personajul trãieste din... „penalitãti“. E o muncã grea si epuizantã. Seara, cînd se întoarce de la slujbã, e sfîrsit. O baie fierbinte, un scotch si somn. Ce grea e viata atunci cînd nu mai esti amenintat de corigentã.
• Cel mai rãu este cã ne dispretuiesc copiii; proprii nostri copii. Ce mîndri ar fi fost dacã eram directori de bancã sau agenti de recuperare; care, se stie, amenintã oamenii pînã le dau banii; de cele mai multe ori mai multi decît trebuie.
• ÃŽntr-o lume în care oamenii sînt pretãluiti dupã puterea financiarã este firesc sã te astepti la ingrate si nemeritate reactii de respingere din partea celor din jur. Sinceritatea este tradusã prin impudicitate si, în consecintã, atrage ostilitate si rezervã. Nu este pentru prima datã cînd, în diverse împrejurãri, constat acest lucru. Pe nimeni nu intereseazã cum faci banii; important este sã-i ai. Chiar dacã ei provin din jaf, tîlhãrie, trafic, escrocherie sau chiar crimã; chiar dacã existenta lor se întemeiazã pe ruinarea si nefericirea altora. Interesantã lume, interesant popor!
• Distinsa noastrã coorãseancã, de acum, marea actritã Draga Olteanu-Matei, alãturi de nu mai putin celebrul Mircea Albulescu, a primit o stea pe aleea celebritãtilor din Bucuresti. Lucru de altminteri firesc si care vine sã rãsplãteascã si în acest fel truda de o viatã a celei care a bucurat, alãturi de alti mari înzestrati ai acestei natii, sufletele noastre. Chiar dacã acum, ca fiece om de bunã credintã din România, actrita e si scepticã si, mai ales, tristã. Pãcat!
• ÃŽntre timp aflu cã s-a petrecut din viatã o mare personalitate a lumii teatrale românesti si mondiale: Liviu Ciulei. Realizez cã la începutul anilor ‘70 am intrat de vreo douãzeci si unu de ori în sala Teatrului Bulandra pentru a vedea, de fiecare datã cu aceeasi plãcere si emotie, spectacolul sãu cu „O scrisoare pierdutã“. Din pãcate, am aflat deunãzi, înregistrarea cu valoare istoricã în care evoluau colosal Toma Caragiu, Dem Rãdulescu si Aurel Cioranu s-a pierdut. Existã doar cea în care apar Victor Rebengiuc si Mariana Mihut. Imbecilii superbei democratii demonstreazã cã, într-adevãr, prostia nu are frontiere si cã dispretul grobian pentru valori este autentic.
• O nouã si superbã alcãtuire lingvisticã: datoriile suverane. Premierul ne previne cã anul urmãtor nu va fi cu nimic mai bun si cã renii lui Mos Crãciun vor fi pãgubosi. Multumim frumos! Stiam! Si am renuntat de mult a ne astepta la ceva bun din partea guvernantilor. Atîta timp cît acesti analfabeti vor fi la conducere, nu avem ce astepta. Nici mãcar de la Mos Crãciun; care în comunism venea deghizat în Mos Gerilã. Acum, din motive de economie, Mos Crãciun s-ar putea sã ne pãrãseascã de tot. Chiar asa; prea e costisitor.
• Presedintele unui Consiliu Judetean din zona noastrã afirmã cã „în România, bãtãlia electoralã a devenit porceascã“. Sîntem întru totul de acord, mai ales cã zilele acestea un coleg de-al dumnealui, de pe alte meleaguri ale patriei, e drept, s-a comportat asemeni rîmãtorilor în relatia cu ceea ce mai înseamnã încã mass-media.
• Ziua portilor deschise la penitenciare. Neavînd deocamdatã alte stabilimente de poprealã în Perla Moldovei, vizitatorii s-au multumit cu arestul politiei. ÃŽncolonati frumos si însotiti de diriginte, copiii au putut constata nemijlocit cît de minunate sînt conditiile de viatã la bulãu. O adevãratã actiune educativã consemnatã cu acribie în portofoliul educativ al dascãlilor. Mai mult, potrivit comentariilor unor reporteri, vizitatorii au fost, pur si simplu, încîntati.
• Se apropie momentul în care analfabetii institutionalizati ai acestei natii vor trebui sã se retragã în grotele lor pãrãsite în grabã, mînati de foame si de ambitii primitive, în timpul generalizatului proces al saltului revolutionar de pe prispã în balcon. Idiotii care dupã ce au fãcut sapte clase la Vãgãuna s-au pripãsit la urbe, atrasi ca sobolanii de canalizare si apa din perete, au absolvit la seral „profesionala“ si apoi scoala de „maistri“, si-au luat primii Dacie 1300, neapãrat „refuzatã la export“ si s-au cãsãtorit cu Frãsina de dupã deal, devenitã între timp „fruntasã în productie“. S-au nãrãvit treptat la avantajele democratiei si, dintr-un imbold ancestral, au fost cei dintîi care au transformat supravietuirea în artã. Mã rog, o altã formã de artã.
• Primul om al tãrii face o demonstratie de elocintã la Sibiu. Credincios nevoie mare, presedintele tine un discurs stupid si fãrã acoperire despre importanta culturii si învãtãmîntului, despre credintã si cinste. Senzatia e jenantã si cu atît mai dureroasã cu cît lãcrimosul discurs e tinut în bisericã. Lãcasul de cult nu merita sã fie pãrtas la o asemenea nefericitã si gãunoasã peroratie. Cum sã te pronunti asupra unor teritorii despre care nu stii nimic si pe care le distrugi cu obstinatie? ÃŽntre timp, românul de rînd se consoleazã cu imensa tocãnitã de la Festivalul cartofului.
• Mare poznã cu cenepeul! ÃŽn atîtia ani de comunism si tembelã democratie nu mi-a fost dat sã vãd o mai mare imbecilitate pusã în operã de cei care pînã acum cîtiva ani dormeau în staul. Recensãmîntul curului n-a fost în stare sã-si defineascã mãcar limitele. Si, în cele din urmã, cretinii au recurs la puterea coercitivã a amenzii. Cã asta, cum spuneam, în România le rezolvã pe toate.
|