Lectia de muzicã
La vita e bella
ÃŽntîmplãtor, rãsfoind o micã enciclopedie de buzunar luatã de pe pupitrul unui elev, aflu cã eschimos înseamnã „mîncãtor de carne crudã“. Spiritual, elevul adnotase dedesubt cu un creion bont: „românul înseamnã mîncãtor de...“. Aici, îmi pare rãu, nu se întelegea prea bine. Si tot pe undeva pe acolo dictionarul sustinea cã locuitorii de la Polul Nord se numesc „inuiti“. Replica spiritualã a „loazei“ - o spun cu simpatie, evident - consemna previzibil si amar: „românii se numesc... chinuiti“. Iatã cã realitãtile triste ale acestei tãri au ajuns deja în si la mintea copiilor. Cum se face atunci cã oamenii cu pretentii nu le înteleg? Tara asta a devenit o adevãratã adunãturã de curiozitãti; si de hoti. Cine si-ar fi închipuit cã nea Ilie de la sculãrie va ajunge om de afaceri, bancher sau parlamentar? Si peste toate, din toate pãrtile, zilnic, numai nenorociri. Cu toate cã uneori avem parte si de stiri cel putin amuzante, dacã nu ne-ar afecta; chiar si indirect. Aflãm astfel, cu stupoare, cã angajatii Serviciului de Informatii Externe stau prost cu „iesitul afarã“. Altfel nu se explicã cheltuirea cîtorva zeci de mii de euro pe... laxative. Agentul zero, zero, trei, a fãcut caca pe ei. Sau - sacrificînd rima - pe el, mã rog! Pînã sã se cufureascã spionii în chiloti si înainte ca gropile din asfalt sã fie acoperite, aflãm cã Guvernului i-a cãsunat pe pneuri. Si amenintã cu golirea buzunarelor dacã amãrãsteanul nu are cauciucuri de iarnã, iarna si de varã, evident, vara. Urmeazã cauciucurile de primãvarã si de toamnã care, în foamea de bani a guvernului, vor deveni obligatorii cît de curînd. Anotimpurile în viziune auto româneascã. Boc si Vivaldi. Ce alãturare imposibilã! Dar dacã tot am intrat pe teritoriul muzical, mã simt tentat sã-l aprofundez.
Noaptea de sabat
ÃŽntr-una dintre cele mai spectaculoase manifestãri ale fictiunii poetice în muzicã - si mã refer aici la celebra „Simfonie fantasticã“ op. 14 - compozitorul romantismului francez, Hector Berlioz, a reusit o performantã incredibilã, justificatã de altfel de renumele de maestru al expresiei timbrale, bazatã pe tratarea diferitã a paletei orchestrale într-o secventã pe cît de celebrã pe atît de cunoscutã, de altfel, care strãbate ca un leit-motiv întreaga structurã dramaticã a lucrãrii. Tema iubitei, cãci la ea ne referim, apare în iuresul balului strãlucitor si exuberant din partea a doua, asemeni unei idealizãri a exacerbatului sentiment de dragoste si pãtimasã dãruire. Ei bine, dupã introducerea visãtoare din finalul intitulat „Visul unei nopti de sabat“, tema purã a iubirii apare din nou, identicã în notatie dar degradatã, vulgarã, grotescã, asemeni unui rîs batjocoritor, datoritã contributiei timbrale a clarinetului piccolo, a tobei mari, a clopotelor ce completeazã partitura descriind în registre stridente noaptea sabatului si chipul desfigurat al iubitei. O sã vã întrebati, de bunã seamã, de ce am recurs la acest exemplu, specios în contextul rubricii acesteia. Ca om care mã ocup oarecum cu muzica, mã simt dator sã aduc un argument în favoarea celor care au fost acuzati cã la adunãrile de la Iasi si Focsani au impietat, prin atitudinea ostilã fatã de guvernanti, asupra simbolului sonor al statului, Imnul National.
Minorul natural
Dupã umila mea pãrere, tinînd seama de ce se întîmplã în tara asta, care nu mai e în crizã (cã asta trece, medicii o stiu) ci în comã profundã, însãsi partitura simbolului muzical national ar fi trebuit sã se exprime distorsionat, chiar în absenta contributiei unui maestru al orchestratiei precum Berlioz. Mãretia imnicã nu putea acompania, în nici un caz, parodia atotputernicilor veniti sã-si facã datoria anualã fatã de momentele importante ale istoriei românesti maculate de cetele de politruci exhibitionisti. Imnul nu poate fi ilustratia sonorã a mizeriei si cinismului, a reprimãrii si stoicismului exersat în fiece zi de fiecare român. E drept, mai mult sau mai putin. Poate însãsi faptul cã imnul nostru este conceput într-o tonalitate minorã si naturalã, prin urmare, în spiritul vremii... eco - lucru ce cu putine alte partituri mobilizatoare se întîmplã, dar poate cã acest fapt exprimã elocvent latura poeticã a firii românesti - sugereazã drama acestei natii care, în ciuda petrecerilor interminabile, a optimismului exaltat si inconstient, a micilor si berii, este, în fond, o natie tristã. Si nu întîmplãtor îndrãznesc sã cred cã ritmul ternar, de dant, din partitura originalã intitulatã „Din sînul maicii mele“ dezvãluie oarecum si apetitul pentru usurãtate si pentru o oarecare naivã superficialitate. Iar superficialitatea este evidentã la fiecare scrutin electoral de care avem parte periodic si în urma cãruia, de fiecare datã, suduim. Pînã data viitoare. Imnul national - pe care eu, spre deosebire de multi parlamentari, îl stiu - trebuie trãit, cinstit si simtit de cãtre oamenii cu adevãrat curati si care vor binele acestei tãri. Si atunci va suna cu adevãrat mãret, simbolic, armonios si mobilizator. Iar mîna dreaptã se va arcui cu gratie si recunostintã deasupra inimii. Mai mult, sînt sigur, nimeni nu va îndrãzni - si nici nu va mai avea motive - sã huiduie! Ca în Egipt. ÃŽntre timp, Cairo...
|
Autentificare
