MULTIMILIONARUL
• Ioan Dinu este asistat al Cantinei Sãracilor din Tîrgu Neamt de peste 25 de ani • de-a lungul vietii, a vîndut fier vechi, cartoane si cu ce a mai strîns din pensie a reusit sã adune la CEC vreo 200 milioane de lei • are si un teren de vreo 5.000 metri pãtrati, la poalele Cetãtii Neamt, pentru care este invidiat de multã lume • el vrea sã lase „zestrea“ adunatã în cont Cantinei, care i-a fost cel mai aproape, de-a lungul vietii • Ioan Dinu, în vîrstã de 76 de ani, este veteranul asistatilor de la Cantina de Ajutor Social din Tîrgu Neamt. A trecut peste un sfert de secol de cînd a pãsit, prima datã, în institutie, iar de atunci existenta sa graviteazã în jurul cantinei, spre care îsi îndreaptã pasii zi de zi. Ceea ce-l deosebeste de restul persoanelor nevoiase care-si duc traiul de pe o zi pe alta, datoritã bucatelor plãtite de Primãrie, este faptul cã „domnu' Dinu“, cum i se adreseazã bãtrînului cunostintele, a reusit sã strîngã, în timp, cu multã trudã, o micã avere. A vîndut fier vechi, cartoane, a mai pus si ceva din pensie, cîteodatã, si a adunat la CEC aproximativ 200 milioane de lei vechi. „Am avut sase conturi, le-am desfiintat si am fãcut unul singur, cu dobîndã mai mare. Am întrebat la CEC si am aflat cã dobînda a mai crescut“, ne-a spus domnu Dinu, un bãtrînel mãrunt de staturã, îmbrãcat într-un palton ponosit care-i ajunge pînã la cãlcîiele cizmelor. Vãzîndu-l cum aratã si cum merge, încet-încet, sprijinindu-si mîinile tremurînde de un bãt noduros de soc, nu ai crede cã mosnegutul care trece zi de zi prin oras, cu sufertasele în mînã, are, în buzunar, mãcar bani de o pîine. De altfel, chiar dacã dispune de o pensie de douã milioane lei vechi, nu se foloseste de bani decît pentru a-si asigura un trai mai mult decît modest, dar care pentru el reprezintã tot ceea ce-si doreste: „Eu nu dau bani pe tigãri, pe bãuturã. ÃŽi dau numai pe ce îmi trebuie. I-am adunat cum am putut si eu. M-am gîndit, într-un timp, sã-i las bibliotecii, cã mi-a plãcut sã citesc în viata mea. Dar pînã la urmã, m-am hotãrît sã-i dau spre folosul cantinei“, ne-a mãrturisit bãtrînul. Cã doar cantina i-a fost cel mai aproape în cursul existentei sale, marcatã de singurãtate si sãrãcie. Sãrãcie, pentru cã nu s-a priceput niciodatã sã administreze banii, nici nu s-a gîndit la ei ca la ceva necesar, pentru cã în viata sa nu este loc decît pentru cantinã, o pisicã, un cîine - legat cu un fular de cînd si-a rupt lantul, un cucos si douã gãini. Dinu are în proprietate o bucatã de pãmînt, de aproape 5.000 de metri pãtrati, pentru care multi îl invidiazã. Pozitia terenului este extraordinarã, în spatele curtii începe pãdurea din care se iteste, semeatã, Cetatea Neamtului. Multi au încercat sã-l convingã sã le dea terenul, care valoreazã cel putin 150.000 euro, sub pretextul cã îi vor fi aproape la bãtrînete. Nu au reusit sã-l convingã, mai ales cã pînã acum s-a descurcat singur, si, oricum, nu-l intereseazã banii. Lucru care uimeste pe orice om ce are ocazia sã vorbeascã cu tîrgnemteanul. „Am niste rude aici, lîngã mine, mai vin sã ma vadã, dar rar. As fi vîndut o jumãtate din pãmînt, cã aveam clienti, dar m-am gîndit cã eu oricum n-am ce face cu banii. Si de ce sã-mi fac eu de lucru cu actele, pe la notariate. Si apoi stiu eu cine o sã vina sã stea lîngã mine?“, a rãspuns bãtrînul în timp ce pregãtea, într-un lighean, niste grîu pentru moarã.
Cãsãtorit doar o sãptãmînã si jumãtate
În încãperea micã, rãmasã ca prin minune în picioare dupã un incendiu ce a mistuit casa pãrinteascã, încape soba, o masã, un pat si o canapea, primitã probabil de la un binevoitor. Se simte lipsa unei mîini de femeie. Hainele sînt agãtate prin cuie, niste pînze, prãfuite, de pãianjãn se vãd prin colturile camerei, iar pe jos sînt asernute presuri panosite. Pe un scaun stã un radio vechi, mare, peste care este asezat unul nou, mai mic, la care Dinu ascultã întotdeauna stirile.
„E cam dezordine aici, cã sînt singur, asa-i cînd nu este o femeie în casã - se scuzã bãtrînul. Am fost cãsãtorit în 1953 timp de o sãptãmînã si jumãtate. A fost o problemã si nu ne-am putut întelege. Am divortat repede, tot într-o sãptãmînã, dupã ce am plãtit 500 de lei. Nu m-am mai recãsãtorit, m-am gîndit cã poate n-o sã mã împac nici cu altã femeie si stau asa singur, precum cãlugãrii. Si mama spunea cã a doua cãsãtorie este ca o cizmã cãptusitã, nu mai este ca la început. M-am învãtat singur. Si acum, desi am îmbãtrînit, tai lemne, fac focul, aduc apã de la fîntînã din ogradã, iar cînd se face amiazã mã duc la cantinã, dupã mîncare. Merg cîteodatã si la cantina Fundatiei Omenia, mãnînc acolo sau iau mîncarea acasã“, povesteste Dinu. Mergea si la bisericã, acum mai rar, cã nu poate sta prea mult în picioare. Stie toatã slujba pe de rost si este atent ca preotul sã nu facã treaba de mîntuialã. Un slujitor al Domnului a sãrit, odatã, douã fraze din Liturghie. Bãtrînul n-a rãbdat si i-a spus atunci, pe loc, în altar, sã aibã grijã la cum slujeste, cã el vine sã asculte cu interes toatã rînduiala bisericeascã: „Ce facem, pãrinte, ne batem joc?“. A mers si la întrunirile altor culte, a citit mult pe timpul lui Ceausescu despre prigoana împortiva credintei, dar a parcurs cu plãcere si restul cãrtilor adãpostite la Biblioteca orasului. „Tata a plecat din Tîrgu Neamt cînd aveam trei luni. Mama m-a crescut singurã, ajutatã de niste maici pe vechi, care stãteau la noi, cã erau pe vremea aceea niste prigoane împotriva cãlugãrilor“, a explicat tîrgnemteanul motivele pentru care a învãtat, de mic, rînduiala bisericeascã. Ne pregãtim de plecare. Domnu' Dinu îsi strînge, mai aproape de trupul slab si mãruntit de bãtrînete, paltonul vechi si se pregãteste si el pentru drumul zilnic spre cantinã: „E frig si nu mã pot îmbrãca asa luxos. Iarna iau haine mai multe, cînd e cald merg în costum cu cãmasã si cravatã. Acum, am rãmas fãrã încãltãri“ spune bãtrînul, privind la cizmele galbene, de cauciuc, din picioare si adaugã: „Poate o sã-mi iau niste ghete, da' iarna-i pe ducã“.
|