„Orasul“ de la marginea orasului
• Colonia Danubiana trãieste dupã ritmul propriu • oamenii au probleme fel de fel, desi, de mult, au trãit în prosperitate • scoala, stadionul si clubul au rãmas vestigii ale unei „epoci apuse“ •
„Colonia Danubiana“, zonã mãrginasã a Romanului, a avut tot timpul un statut si un parfum aparte, fiind construitã în jurul fabricii de zahãr, zona dezvoltîndu-se si involuînd la fel ca „inima“ ei, una dintre cele mai mari întreprinderi ale municipiului. ÃŽn prezent, cartierul, veritabil mini-orãsel odatã, cu scoalã, liceu, stadion, magazine, blocuri si vile, club si cunoscuta terasã „La Calul Bãlan“, a ajuns sã aibã o imagine dezolantã. Poti ajunge acolo traversînd calea feratã, prin gangurile dinspre garã sau pe strada Dumitru Mãrtinas, care aratã ca dupã bombardament. Este un cartier vechi, unde „noul“ a rãmas la stadiul blocurilor ceausiste, comerciantii si cîrciumarii fiind cei care s-au adaptat primii la democratie. Doar soarele primãvãratec le mai îndulceste viata oamenilor cu priviri apuse. Zona este „pãzitã“ de o unitate militarã, cenusiul cazãrmilor pãrãsite asortîndu-se cu cel al blocurilor din prefabricate de peste drum. Magazinele si cîrciumile au vînzare bunicicã, clientii fiind mai ales bãtrînii locului, proprietarii „de la bloc“ si trecãtorii cãtre Cordun si garã. Oriunde privesti, vezi gunoaie pe spatiile verzi si locurile de parcare pentru cei mai înstãriti. Locuitorii nu prea animã strãzile, dar, dacã vrei îi întrebi „de viatã“, încep sã-si spunã pãsurilee. „Mã numesc Georgeta Protopopescu, am 76 de ani si sînt pensionarã. Pensia mea de abia mãritã este de 328 de lei. Sînt singurã pentru cã sotul a murit de trei luni si cînd rãmîi doar cu o pensie este foarte greu. Multumesc autoritãtilor pentru suma de 26 de lei pe lunã ajutor de încãlziere. Nu avem nici dispensar, nu avem nimic. Sînt înregistratã tocmai la Policlinica veche si e foarte departe, nu avem nici mijloc de locomotie. Noroc mare cã avem 4% reducere din ce cumpãrãm la alimentarã, pentru noi, pensionarii“, spune bãtrîna. Cumnata acesteia are o poveste si mai dureroasã. „Pensia mea este foarte micã, 145 RON. Cum pot eu oare sã mã descurc din banii acestia? Veneam de la alimentarã si, din cauza drumului, am cãzut si mi-am rupt piciorul. ÃŽn plus, am mai stat si cinci sãptãmîni în spital, iar la Piatra Neamt mi-au pus tijã în picior si trebuia sã o scot, dar nu am bani. Sufãr si cu inima, iar medicamentele le iau cum pot. Tocmai la garã am medic de familie, însã, cu tija în picior, cum sã mã deplasez?“, se plînge Lucretia Protopopescu, în vîrstã de 84 de ani. Nemultumirile oamenilor sînt multe, însã s-au cam resemnat. „Drumul acesta este stricat de atît timp si nimeni nu-l face. Avem o alimentarã si o crîsmã, astea nu ar fi o problemã. Muncã multã si salarii mici. Cu ce sã trãiesti?“, spune Dãnut I., un „colonist“ constrîns sã stea în aceeasi casã cu mama sa. Colindînd zona am observat multe gropi si mult noroi. Oamenii continuau sã se plîngã. „Eu locuiesc la cãminul de nefamilisti. Nu am curent, nu am cãldurã, nu am apã, nu am nimic. Cãminul e în demolare, dupã cum am înteles. Ce sã fac, sã mã dea afarã? Unde sã dorm, pe stadion?“, a spus un om care îsi ascundea cu greu lacrimile din ochi. Cei de la case mai cresc si ei cum pot o gãinã, un purcel si se multumesc cu atît.
Copiii vor „în rînd cu lumea“
Cei de la bloc nu o duc mai bine. „Ne descurcãm greu, pentru cã am un copil care este la scoalã în oras, nu aici în cartier. Mã chinui cum pot cu el, sã fie în rînd cu lumea“, se cainã o femeie care tocmai fusese la magazin sã-si cumpere o pîine. Oare ce ar fi vrut femeia sã zicã „la scoalã în oras“? Pentru cei de aici orasul e dincolo de calea feratã, cu strãzi luminate si magazine de electrocasnice? Copii de acolo au rãmas si fãrã Scoala Nr. 10, construitã special pentru cei din „Colonie“, pentru cã erau multi copii, pe cînd fabrica de zahãr avea multi angajati. Institutia a ajuns o clãdire în prag de dãrîmare si cu peretii mîzgãliti de „smecherii“ zonei. Si stadionul de aici este o ruinã: bãnci rupte, peretii stau sã cadã, gazon nu prea, ci... doar vara pentru gîste. Asa numita Scoala Nr. 10 mai are doar douã clase a III-a si a IV-a în incinta Colegiului Tehnic „Danubiana“. „Eu am venit în 1974 la Scoala Nr. 10. Am gãsit sistemul de învãtare simultan. Aveam o clasã la care predam. Scoala 10 a existat pînã în anul 2002, iar din 2003 am venit la Colegiul Danubiana. Eram patru învãtãtoare si, pentru cã era un numãr mic de cadre didactice, nu a mai fost nevoie de un conducãtor. Initial, am fost într-un corp foarte mic, care semãna cu o casã, la intrarea în Colonie. Cînd fabrica era «Ã®n formã» crescuse numãrul de copii, chiar aveam 100. Prin 1988 cînd fabrica si-a dat interesul, ne-a oferit un corp de clãdire grozav unde am avut spatii pe îndelete si am fost patru clase, functionînd în felul acesta pînã în 2002. Fiind o unitate micã, s-a mers pe ideea sã fim înglobati de una mai mare. ÃŽn cele din urmã ne-am mutat si a scãzut si numãrul de copii“, a spus unul dintre cadrele didactice de la aceastã institutie.
FOTO: Colonia Danubiana se chinuie în „Europa“
|