Festivalul de Teatru Piatra Neamt - Editia a XXI-a
Oameni de plastilinã
ÃŽndatoritor si plin de însufletire, asa cum îl cunosteam de altfel de acum vreo doi ani, cînd a adus pe scena festivalului pietrean spectacolul lui Alice Barb cu „Vassa Jeleznova“, directorul Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploiesti, Lucian Sabados, argumenta noua prezentã: „Este o bucurie sã revenim la Piatra Neamt, un oras care înseamnã atît de mult pentru teatrul românesc si cu un public extrem de cald, inteligent, cultivat si atasat de actul artistic. Mai ales cu un spectacol de aceastã facturã. Eu zic cã este un spectacol care, dincolo de modernitatea si inteligenta lui, este unul emotionant, care vorbeste chiar despre noi, despre iadul si raiul din fiecare dintre noi, despre iadul fiecãrei zile, despre un tineret debusolat, pãrãsit de toti, de la guvernanti pînã la profesori, despre o societate în derivã pe care o cunoastem destul de bine. Salvarea acestei lumi cred cã este motto-ul spectacolului nostru. Care poate veni de la culturã, de la educatie, de la cultivare, de la carnea tocatã de la Palatul Culturii. Este o bucurie sã revenim cu acest spectacol si sper din suflet sã mentinem aceste relatii care, dincolo de distanta dintre Ploiesti si Piatra Neamt, înseamnã prietenie, înseamnã solidaritatea aceasta de breaslã, bucuria de a ne revedea dupã ani si sã stãm la un pahar de vorbã“. La rîndul lui, actorul Alin Teglas, interpretul unuia din rolurile principale, ne-a spus: „Am trãit si eu o vreme experienta maidanezului de dupã blocuri. Cu toate cã procesul de creatie a acestui rol e mai mult intuitiv. E un rol unic. Nu cred cã voi mai avea ocazia sã mai joc ceva asemãnãtor. Chiar si numai pentru faptul cã voi îmbãtrîni, cã voi deveni mai matur. Si poate nu voi mai avea timp sã mã joc cu plastilina“.
O iubire pãtimasã
Despre Maria Tãnase, marele om de teatru care a fost Soare Z. Soare scria: „O viziune de Velazquez, Carmen, Madame Sans-Gene. O ingenuã... O inimã de aur. Cîstigã mult, n-are nimic. Dã tot. Naivã, crede în recunostintã. O fatã care e un bãrbat si jumãtate. Dintre toate zînele care au dansat la leagãnul ei, una singurã i s-a devotat si o conduce si azi pe cãrãrile înflorite ale vietii: Fantezia. Pe scenã a debutat cîntînd cîntece românesti pe care atîtia le cîntã si nu sînt cîntate decît de Ea. Taina imensului succes? Cuvinte vechi, realitãti vesnice“. Adriana Trandafir are - se observã imediat, încã înainte de a mãrturisi pãtimas acest lucru - un adevãrat cult pentru inegalabila interpretã Maria Tãnase. Travaliul artistic al neîntrecutei artiste, din Cãrãmidari în Europa, si de acolo peste Atlantic, traseul agitat al unei vieti bîntuite de cîntec a fost concentrat într-un compendiu spectacular care a pus în evidentã si capacitatea de transfigurare si cea de reconvertire emotionalã. E drept, spectacolul poate suporta critici sau rezerve, dar sinceritatea iubirii fatã de personaj îi iartã scãderile.
Un superb exercitiu de artã actoriceascã
Recitalul actorului Rãzvan Vasilescu a fost cu totul altceva. O imensã confesiune, rostitã egal si cu nuante sugerate subtil, despre conditia, ingratã de bunãseamã, a „profului“. Un prelung exercitiu de expresie actoriceascã extrem de distilatã, accesibilã numai unui deplin stãpînitor al discursului scenic. Aproape nici un gest, aproape nici o miscare si nici o modificare a tonului menite sã ajute, sã argumenteze sau sã augmenteze. Pregnanta discursului, bine scris de altfel de Jean-Pierre Dopagne, elocventa intrinsecã si decopertatã magistral de harul rostirii unui actor de mare talent a tintuit pur si simplu publicul vrãjit, aproape nouãzeci de minute. Cît un meci de fotbal, pe care, si nu putini, îl preferã acestui exercitiu superb de artã actoriceascã.
Triumful snobismului
Ultimul act al celei de a XXI-a editii a Festivalului de Teatru Piatra Neamt, 2006, s-a consumat începînd de la miezul noptii de duminicã spre luni. Spectacolul Adei Milea a fost, dacã e sã ne luãm dupã cronici, foarte bine primit de lumea teatralã. De pildã, Constantin Vicã scria într-un supliment de culturã: „A fost un Don Quijote asteptat de foarte mult timp. Nu stim cine l-a tinut captiv, nu stim cine l-a ascuns de noi pînã acum. Nu stim dacã povestea lui e chiar povestea lui - sau a lui Cervantes, sau a demonului lasciv-ubicuu numit scriiturã. Pe scena clubului Prometheus din Bucuresti a apãrut deodatã, nici în zale, nici în litere, nici în ceea ce credeam noi despre el, nici în ceea ce credea el despre noi, nici gol, nici îmbrãcat, nici frumos, nici urît, fãrã vîrstã si fãrã trecut. Un Quijote vagabond, care a vorbit foarte putin cu Miorita, în schimb a jucat sah cu Apolodor si a privit filmele lui Jarmusch. Acest Quijote fãcut din muzicã si cuvinte, acest Quijote poartã numele Ada Milea“.
Ornat cu atîtea aprecieri mãgulitoare, spectacolul cîntat al Adei Milea nu putea sã nu producã o bunã impresie publicului pietrean. ÃŽn „english version“ si „based on Cervante’s work“, cu o echipã tehnicã localã inscriptionatã vanitos „Professional Audio Video & Lights Equipment“, recitalul a fost savurat, nu ne îndoim, doar de cei care, obisnuiti fiind cu nuantele mai subtile ale limbii engleze, au descoperit si relatia particularã cu sound-ul, de altfel, rafinat si foarte elaborat. Cum se cuvine, de altfel, cãtre dimineatã.
|
Autentificare
