Premierã… dernierã
Ultima premierã a Teatrului Tineretului, probabil ultima a acestei inegale ºi controversate stagiuni, ridicã din nou problema adresabilitãþii faptului dramatic, unul dintre cele mai deschise acte din întreaga paletã a comunicãrii umane.
Vorbim, dupã cum bãnuiþi, despre L'amour toujour, spectacol realizat de Louise Dãnceanu dupã Bulat Okudjava, remarcabil reprezentant al unei generaþii de enfants terribles ai literaturii sovietice dintre care mai amintim doar pe Evtuºenko, Ahmadulina, Cinghiz Aitmatov, Valentin Rasputin. Pe plan (est-)european, mai putem alãtura acestui pre-glasnost' pe veteranul Brecht, pe Stefan Heym, Ismail Kadare ori mai tînãrul Bojin Pavlovski, pentru a nu mai pomeni literatura româneascã a deceniului obsedant. Este vorba, mai ales în privinþa autorilor sovietici citaþi, despre acei „lupi tineri“ care, detaºaþi de imperativul categoric al cerinþei sociale, hrãniþi mai ales cu literatura samizdat - sînt sincer curioasã cîþi dintre cititori mai þin minte ce înseamnã asta, mai þin minte cum xerocopierea era interzisã la noi, iar proprietarii de maºini de scris trebuiau sã dea anuale probe de scris la poliþie - hrãniþi, aºadar, cu literaturã care fîstîcea personalul editurilor, ºi-au format o mentalitate salutar-reconstructivã privind specificul literar.
Aceste consideraþii, de care n-am nici o nevoie, sînt menite sã pagineze nu spectacolul, ci cronica de faþã, pentru cã spectacolul s-a dovedit o însumare de paradoxuri.
Aºadar, avem de-a face cu un spectacol de autor, regizoarea efectuînd ºi adaptarea pentru scenã ºi ilustraþia muzicalã ºi, last but not least, felii grele din caietul program, fie cã le semneazã ori nu; stilul o denotã.
Ca autoare a adaptãrii, ea opereazã reducþiuni drastice ºi re-articulãri ale materialului romanului (Aventurile lui ªipov sau vechiul vodevil / L'amour toujours) care au darul de a asigura o coerenþã specific dramaticã scenariului; cum se face, atunci cã textul are, pe de o parte, destule lungimi, iar pe de alta, momente de scãzutã coerenþã? Nu putem decît sã poresupunem cã autoarea a lãsat unele pasaje / scene de dragul valorii lor literare, deºi vedea bine cã nu aveau legãturã cu reprezentarea.
Ca regizoare, Louise Dãnceanu a elaborat o viziune a unui circ „modern“ al ticãloºiei, reuºit ca viziune deºi nu extrem de original conceptualmente (personal, n-am uitat o mai coerentã variantã a Celor trei muschetari, tot pe teme de circ, mult mai densã ºi care, totuºi, nu a „þinut“ la public, pentru a nu o pomeni decît pe aceasta). Astãzi, orice are legãturã cu puþinãtatea - ori împuþinarea - axiologiei umane, este convenabil plasat într-un circ. De la Hamlet la reclame. Apoi, textul însuºi avea o valoare parabolicã, „bãtînd în ciocoi“, pentru cã, efectiv, nu de spionarea lui Tolstoi îl durea capul pe Okudjava. Strat care, mi se pare, trebuia exploatat altfel, pentru a fi perceptibil ºi celor de astãzi pentru care, vorba unui producãtor hollywoodian, „istoria anticã“ înseamnã cam înainte de 1995. Deci, ori primeºti codul analogic al autorului, riscînd anacronismul ºi, deci, ratarea perceperii, ori vii în imediat, cu consecinþele de rigoare. Explicaþiile din caietul-program sînt tardive ºi inutile. O tentativã de actualizare a existat în spectacol, prin evocarea unor personaje politice ale momentului, dar cam confuzã ºi cam de nimic legatã.
Ca autoare - in titulo - a caietului program, funcþie frecvent asumatã de regizor, ea a încercat sã expliciteze aceastã intenþie pedagogicã, vorbind despre „posibila indiferenþã a tinerilor pentru o realitate pe care nu au cunoscut-o º…þ posibila indiferenþã a celor mai vîrstnici faþã de o realitate de care sînt sãtui ºi pe care încearcã s-o uite“. Ceea ce este nu posibil, ci de-a dreptul probabil: nu poþi cere unui întreg popor o vigilenþã politicã paukerianã (cu semn schimbat) in æternum. Indiferenþa este cel mai greu de combãtut simptom cultural. Or, atunci, nu-þi rãmîne decît exploatarea eternitãþii moralei, a generalului uman, pe care, cum spuneam, o aduci la mintea tînãrului de azi. Cu consecinþele de rigoare, bineînþeles. Mai pe româneºte: eu, una, iubesc fenomenul Lev Nikolaevici Tolstoi. Se spune cã „nimeni n-a citit integral Rãzboi ºi pace“. Eu l-am citit de cîteva ori ºi, dac-o vrea Domnul, o sã-l mai citesc, cãci iubesc cãrþile exemplare. ªi tot eu spun cã prea puþinã lume se mai intereseazã astãzi de nihilismul rusesc, de Ohrana, de suspectarea de plano a intelectualitãþii ruseºti în perioada þaristã ºi cã, dacã spectacolul vorbea mai explicit despre delaþiunea ºi ticãloºia de astãzi, era mult mai percutant ºi chiar mai coerent. Okudjava se bucura de alt orizont de aºteptare decît noi cei de aici ºi acum.
ÃŽn rest, bine. „Gospodãrirea“ - ce, eu n-am dreptul la un termen în ton?! - spaþiului de joc de cãtrea Florilena Popescu era ingenioasã în simplitatea ei ºcolãreascã, iar costumele, uºor ilustrative, erau simpatice.
Actorii au înþeles, în mare, cum stã treaba, deºi nu mi se pare cã au dat suficientã atenþie paletei de conotaþii general-umane a fiecãruia dintre roluri. Tudor Tãbãcaru a jucat foarte emploi, dar cu o superficialitate care îl pîndeºte îndestul; n-aº vrea sã cred cã aplicã nediferenþiat niºte reþete sitcom pe care le-a deprins. Distanþarea brechtianã o poþi încerca faþã de personaj, cãruia îi eºti primul judecãtor, nu faþã de rol. Pentru ca spectatorul sã te ia în serios, trebuie sã iei tu însuþi personajul în serios, sã lupþi pentru el: si vis me flere. Stilul „las'cã mã scot eu…“, repet, este prea de resortul comediei de televiziune, unde, sã nu uitãm, se trage cadru cu cadru, cel mult calup cu calup.
Victor Giurãscu a fost infinit mai concentrat, ca ºi de alte dãþi (Volpone), ceea ce s-a vãzut. Actor „de cursã lungã“, el, unul, nu a uitat ce i s-a spus în ºcoalã: trebuie sã tragi de personajul tãu pînã la cortina finalã. Exploatîndu-ºi plusurile (expresivitatea sobrã, exactitatea ochilor) ºi minusurile, a cam reuºit sã „fure spectacolul“, ceea ce mi s-a pãrut fair. Tot foarte, foarte „acolo“ Florin Mircea jr., printre puþinii care ºtiau exact ce fac tot timpul, poate cel mai bine lucrat rol din tot ce am vãzut pînã acum de la el.
Judicios ºi bine fãcut, personajul tricefal al ierarhiei poliþieneºti (Cezar Antal, Dragoº Ionescu, Oliviu Cristian) a exploatat inteligent sarcinile de joc ºi a reuºit unitatea în diversitate într-o tonalitate foarte justã. Bine gîndit, motivul telefonului roºu cu fir scurt.
Totuºi, ultimã observaþie, este scandaloasã o salã de premierã pe o treime goalã. Avanpremierele, lipsa de publicitate exactã ºi eficientã, proasta înþelegere a ideii de „public de teatru“ va face ca, de pe la a treia reprezentaþie, sala sã fie goalã de tot. Cultivarea misterului e de resortul spectacularului; iar „lumea bine“ n-are decît sã vinã direct la premierã; abia se mai vede la ochi. Un banner cocoþat pe balconul teatrului este insuficient ºi devine redundant-inobservabil: mereu e acolo unul. Afiºele modeste pe uºile Rodipet ºi ale librãriilor nu atrag atenþia nimãnui. Bine cã, dacã vine un circ propriu-zis, un manelist sau cine ºtie ce alt caraghios, pot rage maºinile cu difuzoare toatã ziua. Teatrul nostru, care-ºi mai linge încã rãnile, n-are timp sã fie modest.
|
Autentificare
