BACALAUREAT ˊ50
Tinere, nu-s povesti!
Iunie, 1950. Galati. Intrasem la examenul de bacalaureat dominat de spaime si nesigurantã. Nu de ale buchei cãrtilor, ci fiindcã aveam fratele mai mare arestat de mai bine de jumãtate de an (mama îl cãuta prin închisori), împreunã cu cîtiva colegi, pentru vina de neiertat cã juraserã credintã bisericii ortodoxe si poporului român, în cadrul G.P.L. (Grupul „Pãreri Libere“), formã de rezistentã tinereascã fatã de tãvãlugul venit de la Rãsãrit. Sfîntã naivitate ! „Uneltirea împotriva orînduirii sub formã organizatã“ nu era o bagatelã si avea sã se termine cu o condamnare de 4 si apoi cu un supliment de 18 ani. Cum se zvonea cã urmau noi arestãri din rîndurile elevilor, cineva o sfãtuise sã mã determine sã las bacalaureatul si sã mã ducã undeva, departe, la niste rubedenii. N-am acceptat. Ce-o fi, o fi ! Dacã eram pe lista lor, tot aveau sã dea de mine. Dupã ce am terminat examenul, nu usor, nu simplu, la vremea amiezii am venit acasã, fericit cã scãpasem de grijã, dar obosit. Mama m-a culcat cu capul în poala ei si m-a hrãnit ca pe copii mici: pilaf de orez cu salatã de castraveti proaspeti. Dar printre furculita încãrcatã, picurau lacrimi din ochii ei. Cum sã nu-mi amintesc figura mamei îndurerate, încrustatã pe vecie în amintire? Cum sã uiti cã astfel de fapte însemnau o siluire a visurilor oricãrui adolescent si s-au petrecut într-un regim care-si fãcea pavãzã din pretuirea omului? Cum sã nu doresti ca asemenea lucruri sã nu se mai întâmple niciodatã? Atent la ce se petrece în jurul meu, acum, cînd ne bucurãm de libertate si de vointa noastrã, de întrebãri tot nu pot scãpa. Cum sã accept cu inimã bunã cã atîtia si atîtia elevi au refuzat sã treacã pragul bacalaureatului, care-i consfinteste ca oameni de ispravã? Cum sã nu fiu apãsat, cînd iau seama la atîtea eforturi, cheltuialã si energie risipite? Cum sã fiu împãcat cã scoala, familia, societatea n-au reusit sã trezeascã în spiritul acestor tineri simtul datoriei fatã de cei care i-au format, pentru propriul viitor, pentru care sînt datori sã facã ceva? Cum sã rãmîn senin cînd îmi dau seama cã viata atîtor tineri, pentru care pãrintii se dau peste cap si fac sacrificii enorme ca fiicelor si fiilor lor sã nu le lipseascã nimic si sã nu mai îndure ce au îndurat ei în tineretea lor, îsi pun sub semnul întrebãrii viata si viitorul? Mã simt într-un fel vinovat, si ca mine ar trebui sã se simtã toti de-o seamã cu mine, cã nu am fãcut pentru generatiile de dupã noi, suficient de mult si mai ales cã am lãsat, cu nemernicã usurintã, sã se nãruie bogãtia strînsã, cu migalã si efort, traditia si bunul renume al culturii si educatiei, preferînd sã ne maimutãrim dupã altii. Nu sînt vorbe goale. Cultura, educatia sînt instrumentele care te fac sã vezi mai bine, sã judeci mai usor si mai drept si sã-ti definesti orizonturile, indiferent de domeniul spre care te îndrepti.
|
Autentificare
