Foamea si reproducerea
La vita e bella
Sîmbãtã neagrã pe Valea Jiului. La Uricani se moare în week-end. La aproape jumãtate de kilometru sub pãmînt. Electricienii n-au plecat pe pîrtie; si nici cu telegondola. Hulitii mineri, ce pare cã nu si-au rãscumpãrat încã pãcatele, au mai jertfit cîteva vieti pe altarul zãdãrniciei. Îndeletnicirea lor de scormonitori prin mãruntaiele pãmîntului nu mai are cãutare. Industria, atîta cîtã mai este, nu se mai face cu cãrbuni. Ci cu bani. Cu care se poate cumpãra orice. Roadele si comorile pãmîntului românesc pãlesc în fata avalansei de oferte strãine; frumos ambalate, pline de sclipici si cu recunoscutul gust fad si strepezit. România a devenit o piatã si nimic mai mult. De unde se jupoaie în draci. Cine mai vrea sã devinã miner? Nimeni, în afarã de oamenii locului care nu au altã alternativã. Nimeni, în afarã de cei care stiu cã închiderea minei ar însemna, pentru multi, sfîrsitul vietii lor. Acolo e o dramã socialã. Dar România contemporanã e plinã de drame. Si sociale si particulare. M-a impresionat, recunosc, mult mai mult decît conflictul public egiptean. Poate pentru cã e aici, mai aproape; poate pentru cã problemele minerilor sînt si ale noastre. Poate pentru cã lupta pentru supravietuire a ajuns o obsesie nationalã.
La muncã, tovarãsi!
ÃŽn România mileniului trei se luptã pentru a rãmîne în viatã exact ca în epoca de piatrã. Numai cã atacul nu se mai poartã întotdeauna la bîtã ci a fost înlocuit cu coercitia; legalã. Conceptia românului despre muncã s-a schimbat radical. ÃŽn ciuda faptului cã ai nostri conducãtori nu uitã sã ne reaminteascã mereu cã trebuie sã muncim. Mai mult, mai bine, mai cu folos (al cui?) si din ce în ce mai prost plãtiti. Asa cum fac ei în Guvern, în Parlament sau la o „agapã“ de lucru la un restaurant select, unde am vãzut cu totii cã arãtau a fi rupti de obosealã. Care dintre tinerii de azi nu ar vrea sã „munceascã“ într-o bancã sau la o firmã de recuperare, unde sã facã ore suplimentare hãrtuind de pe numere ascunse datornicii psihozati, la bursã, într-o firmã imobiliarã sau într-un bar select, cu si fãrã barã? Dar cîti ar mai vrea sã învete cizmãria, sã zicem? Chiar, mã întreba cineva zilele trecute, mai sînt pantofari în tara asta? Putini, pentru cã, se stie, românul, decît sã simtã mirosul dohotului de pe cãputa frumos reparatã, preferã mireasma cel putin ciudatã a pantofilor purtati, putin e drept, pe undeva pe trotuarele Asiei sau Occidentului. Este cel putin indecent ca din fotoliul de piele unde te rãscacãri îmbrãcat în costum scump, cravatã si cãmasã de mãtase naturalã, sã propovãduiesti munca si sã îndemni la hãrnicie niste oameni ce coboarã în miezul pãmîntului, în galeriile pline cu sobolani si îmbîcsite de gaz care, dupã cum din nefericire s-a vãzut, poate oricînd sã spulbere viata. Mi s-a pãrut a fi cel putin zguduitor faptul cã proaspãta vãduvã de miner pe care televiziunile au surprins-o dureros, rãvãsitã de durere si disperare striga într-una, plîngînd si sotul dispãrut dar si perspectivele sumbre care o asteaptã de acum încolo: „Ce-am sã mã fac eu de acum?!“ Stie careva dintre guvernanti sã-i rãspundã? Nu, nimeni nu are timp sã-i sugereze ceva, fiind mult prea ocupati sã descifreze sensul si îndemnul mobilizator al reclamei „Cultivã-ti instinctul pentru business“. Pe lîngã foame si reproducere, un al treilea instinct fundamental.
Ciocu’ mic!
Am discutat nu demult cu violonistul Alexandru Tomescu. L-am vãzut si l-am ascultat la Piatra Neamt pentru prima oarã pe vremea cînd Vacantele muzicale erau ceea ce ar fi trebuit sã fie si astãzi. Dar nimic nu mai este cum a fost, în lumea asta rãvãsitã de patimi si încrîncenatã de urã. La sfîrsitul lui noiembrie trecut m-am bucurat de reîntîlnirea cu el si prietenii sãi - Horia Mihail si Rãzvan Suma - reuniti într-o formatie cameralã de exceptie. Atunci am vorbit mai mult despre repertoriul dificil abordat de ei si despre vioara Stradivarius pe care are norocul sã o detinã în custodie pînã în 2012. Zilele trecute mi-a atras atentia un titlu dintr-un cotidian central: „Ca profesor, esti privit ca un coate-goale“. Expresia, încãrcatã de amãrãciune, durere si oarecare revoltã, disimulatã de educatia aleasã, apartinea talentatului violonist. Si, ca întotdeauna, dezavantajos pentru noi, afirmatia era tratatã comparativ: „ÃŽn Japonia (...) existã un foarte puternic respect fatã de profesori. Ce spune profesorul este literã de lege în Asia.“ Numai cã vremurile tembele pe care le trãim globalizat lasã dîre pînã si pe acolo: „Dar chiar si profesorii din scolile japoneze au probleme din ce în ce mai mari în a-i controla pe elevi, care tind sã devinã din ce în ce mai rebeli.“ La noi este un foarte mare respect pentru directori. Ce spun ei e literã de... partid. Si clasa muncitoare de la catedrã se supune orbeste. Nimeni nu vrea necazuri, nimeni nu vrea sã fie amenintat cu politia dacã îndrãzneste sã ia cuvîntul într-un consiliu profesoral, pentru a-si spune pãsurile de care diriguitorii s-au lepãdat.
Ei bine, artistul pomenit mai sus, în ciuda numeroaselor si tentantelor oferte de pe tot mapamondul, a ales sã trãiascã în România. Si, asa cum mãrturisea, alãturi de altii, din ce în ce mai multi, sã încerce sã transforme România în bine. Atît cît poate un artist sã o facã. Cei care ar putea si au la îndemînã toate pîrghiile sînt, de bunã seamã, animati de alte griji. Proprii. Cunoaste cineva vreun lucru mai cumplit decît moartea? Dacã-l stiti, nu-l spuneti; s-ar putea sã fiti considerat destabilizator.
|
Autentificare
