 La vita e bella!
Evaluarea
Mi-am adus aminte de filmul lui Roberto Benigni într-o zi de mare sãrbãtoare crestinã: Sfînta Maria Micã i se mai spune între poporani. Ca nicicînd în ultimii ani - semn prost probabil, asemeni tuturor semnelor ce bîntuie România - plouã mocãneste. E frig afarã ca în suflete. În scoli, ca în fiece zi de la întîi Rãpciune încoace, dascãlii se pregãtesc cu osîrdie pentru începutul unui nou an scolar. Cum e timp pentru toate, se anuntã marele eveniment al evaluãrii. Pentru cine nu stie, e momentul în care cadrele didactice se prezintã la judecata de apoi spre a da samã de ceea ce au fãcut si, mai ales, nu au fãcut în anul scolar trecut. Treabã foarte serioasã de care depinde, într-o oarecare mãsurã, viitorul unui slujitor la catedrã. Si, evident, posibilitatea de a mai încasa în continuare mizera sumã ce în limbaj cotidian - si în virtutea unei traditii, probabil - se cheamã salariu. Asa grevat cum e. În asteptarea mãretului eveniment, cadrele didactice traiesc cu înfrigurare momentul. În cancelarie unii se uitã la televizor, încercînd sã nu aibã nici o reactie la stirea cã fratele presedintelui a pãlmuit o femeie în trafic, sau abtinîndu-se sã scuipe cînd vãd diriguitorii învãtãmîntului dînd ultimele indicatii pretioase pentru buna desfãsurare a începutului de an scolar, în lumina noilor norme metodologice alcãtuite la nivel de minister, altii îsi exprimã vehement dezaprobarea cã un tip, ce nu a terminat de multã vreme scoala, tocmai a jefuit o benzinãrie, iar altii se scarpinã, pur si simplu, în nas. Evident, nu si cei care sînt preocupati de covrigul proaspãt ridicat la rang de mic dejun. În cele din urmã, se întruneste Consiliul de administratie si truditorii catedrei sînt chemati sã dea samã. Si nu oricum, ci pe comisii. Adicã într-un cadru organizat, civilizat, european. Cã doar europeni sîntem pînã-n oase si, mai mult decît atît, am intrat bine de tot în mileniul trei. E înduiosãtor sã observi cum într-o tarã dominatã de haos si dezorientare generalizatã, de mitocãnie, prost gust si idiotenie, o parte din cei care pînã atunci îsi bãuserã cafeaua alãturi de colegi si se oripilaserã de prostiile politicienilor, se transformã brusc în justitiari.
Lehamitea cancelariei
Ei sînt cei care fac parte din Consiliul de administratie. O functie neplãtitã, cã doar nu sîntem la Tarom, dar la care vor sã acceadã destul de multi. Chiar si numai pentru satisfactia de a fi un soi de sefi si a obtine o fãrîmiturã de punct pentru anul urmãtor. E valabil pentru cei care cred cã vor mai fi în viatã si atunci. Atmosfera de rigoare a conclavului alcãtuit din cadre didactice, reprezentanti ai pãrintilor, primãriei si al altor organisme si foruri tutelare chemate sã contribuie la buna organizare si desfãsurare a procesului de învãtãmînt, îsi intrã în drepturi. Circul poate începe. ÃŽn asteptarea cumplitei judecãti, nu poti sã nu gîndesti la ceva asemãnãtor pe care l-ai trãit pînã acum douãzeci de ani. Dar nu la scoalã ci în sedintele de partid. De data asta, însã, atmosfera de stranietate e supradimensionatã de enorma contradictie dintre realitatea socialã pe care o resimtim cu totii si sobrul joc de a lua lucrurile în serios al celor ce se cred îndreptãtiti sã o facã. Chiar dacã au luat opt sute de lei salariu pe întreaga varã, chiar dacã stiu cã pînã începe scoala trebuie sã mai scoatã cîtiva lei din buzunar pentru a-i da medicului si psihologului ce va sã-i scoatã apti de a lucra la catedrã, chiar dacã peste cîteva zile trebuie sã-si ducã copilul la facultate. Toti mai sperã cã vor trãi pînã cînd vor lua, în octombrie, primul simulacru de salariu din acest nou si fericit an scolar. Lehamitea cancelariei, transferatã în noul cadru al judecãtii exersate în spiritul pur al democratiei revolute are darul de a mai revigora reflexele de autoapãrare si supravietuire ale împricinatilor care se luptã cu înversunare pentru fiece punct al formularului de asa-zisã autoevaluare. Personal, sînt salvat în mai multe rînduri de apelurile insistente ale bãncilor iritate cã nu-si primesc la timp sumele stiintifico-fantastice pe care le revendicã de douãzeci de ori pe zi, amenintîndu-mã cu tot mai multã lipsã de reticentã, respect si consideratie, si netinînd cont cã mã aflu în plin proces de punere la punct. Cum n-am mai rîs din comunism - la un banc cu Bulã - simt nevoia sã (mã) rîd. Sau mãcar sã zîmbesc. Dar zîmbetul meu seamãnã, aflu de la ceilalti, cu un rînjet. Lung, prelung... Asemeni drumului irosit din ‘89 pînã azi.
|
Autentificare
