Mafia se cocoatã, nestingheritã, spre vîrfuri
Filmele si lecturile din copilãrie îmi construiserã ideea cã mafia îsi are cartierul general în Italia. Si nici în Italia toatã, ci undeva prin sudul sãrac al cizmei peninsulare, în Sicilia. Mafiotii apãreau si în America, în variantã cinematograficã, înfãtisînd bande înarmate care se mãcinau reciproc. Al Capone, jucat de obicei de un actor rotofei, cu ochi mici si iscoditori, pãrea, pentru început, un cetãtean cumsecade. Unii mafioti apãreau în costum si cravatã, aveau afaceri la vedere si puteau trece oricînd drept oameni cumsecade. De altfel este faimoasã reteta încarcerãrii lui Al Capone, nu prin probe legate de crime si atrocitãti, ci prin hachite de fisc. M-am gîndit la aceste lucruri întîlnind, în relatãrile documentate ale confratilor jurnalisti, cazul demnitarului Costel Iancu din Craiova. Individul, costumat impecabil, cu o figurã jovial bucãlatã, vorbeste la televizor despre moralã, afaceri curate si în general despre statutul lui de om onest. Acest statut la care si-a asociat calitatea de membru al unui important partid de guvernãmînt, PD-L, l-a fãcut apt pentru candidatura la functia de secretar de stat în Ministerul Agriculturii. Numitul Costel din Craiova s-a bãtut, în numele aceleiasi formatiuni, si pentru Parlamentul României dar nu s-a nimerit sã întruneascã numãrul trebuitor de voturi. Un ministru, oltean si el, Radu Berceanu, nu osteneste sã-l laude pe toate canalele de televiziune ca pe un politician capabil de fãptuiri mãrete pentru partid si patrie. Cine este de fapt individul? Un mafiot, se pare, de ultimã spetã, bãgat în cele mai jegoase afaceri, arestat si eliberat în mod suspect, bãnuit de rãpiri de persoane, conducãtor al unor clanuri de gorile specializate în jumulit taxe de protectie. Asa scrie presa care a fãcut rost si de cîteva probe fotografice din dosarele învinuitului. Un amãrît care si-a îngãduit sã iasã din comanda capului mafiei a fost schingiuit, legat în lanturi, pozat în pielea goalã cu o pancartã agãtatã de gît pe care a fost obligat sã scrie ceva de genul : sînt un nemernic, un nimic, merit sã trec prin ceea ce trec fiindcã nu l-am ascultat pe stãpînul si Dumnezeul meu. Stãpînul de temut, cel care îl batjocorea, era candidatul la o demnitate guvernamentalã înaltã, Constantin Iancu. Acest interlop nenorocit a trecut milimetric pe lîngã statutul de parlamentar si pe lîngã functia de ministru adjunct. Premierul Boc, seful lui de partid, nu pare sã aibã crampe de constiintã iar sustinãtorul Radu Berceanu (cîte încrengãturi nelãmurite de extractie penalã colcãie în aceastã Cetate a Bãniei) nu-si cere scuze pentru lobby-ul fãcut unui infractor. Nu m-as mira ca dupã atîtea probe si mãrturii (oameni schingiuiti, privati de libertate, rãpiti de pe stradã) individul sã scape asa cum a mai scãpat. Mafia urcã la vîrf. Mafia stã cu ministrii si regii republicii noastre la masã. Mafia ucide în plinã stradã, la lumina zilei, atacã bãnci si case de schimb valutar, intimideazã comerciantii, amenintã cu rãpiri de copii si violarea fiicelor si nevestelor rãu-platnicilor. Trãim în Chicago al anilor 30 sau în România europeanã a începutului de mileniu trei?
Treceam zilele trecute pe strãzile desfundate ale centrului istoric al Capitalei. Trei primari, risipind fonduri uriase, n-au reusit sã facã nimic de Doamne-ajutã. Cele mai multe dintre consignatiile de artã pe care le parcurgeam în tinerete, gãsind aici obiecte de o rarã frumusete si vechime, sînt azi închise. Strãzile Gabroveni, Lipscani, Covaci, sãpate ca niste transee, sînt pustii. Trecînd spre singurele galerii de artã valide, situate undeva spre sediul Bãncii Nationale, a trebuit sã ocolesc un grup de cinci-sase indivizi care stationau pe unica pîrtie de acces. M-a socat teribila asemãnare dintre ei. Toti grasi, burtosi, rasi pe cap, de o vîrstã între 40 si 50 de ani. Frunti tesite. Chipuri lombroziene. Nu vorbeau. Nu pãreau sã aibã nici o treabã cu exceptia celei de a mã privi tintã. Nu sînt un om care se sperie usor dar m-am gîndit cã n-ar fi deloc plãcut sã te întîlnesti cu acesti indivizi în altã parte decît în centrul Capitalei. Cînd m-am întors spre masina pe care o lãsasem undeva în zona Tribunalului, am repetat experienta gretoasã de a trece pe lîngã aceeasi gascã. Era tot acolo, tãcutã, încruntatã, amenintãtoare. M-am gîndit la negustorii care se mai încumetã, în singurãtatea unui centru istoric pustiu, sã mai tinã deschis. S-au înmultit banditii strãzii, gãinarii la vedere, stãpînii cu pumnul ai cartierelor. Ce ne facem cînd încrengãturile urcã mult, cãtre vîrfurile puterii, cînd rãpitorul si asasinul primesc comanda de undeva de sus, unde desisul de junglã este aproape impenetrabil?
|
Autentificare
