 Supravietuitorul
• octogenarul Dumitru Linguraru, din Piatra Neamt, a avut o viatã plinã de pericole, dar cãrora le-a supravietuit • în vremea rãzboiului al doilea mondial, pe cînd avea 16 ani, un glont tras din mitraliera unui avion i-a trecut prin ceafã • prin miracol, a scãpat cu viatã, vindecîndu-se într-o lunã • pe vremea lui Gheorghiu Dej a fãcut puscãrie pentru delapidare, fiind foarte aproape de pedeapsa capitalã • acum îsi duce zilele în Locuinta Protejatã „Acasã“ din Trifesti • Despre pietreanul Dumitru Linguraru se poate spune cã este un om care trãieste pentru cã Dumnezeu a fãcut cu el un miracol. De-a lungul vietii sale, moartea i-a arãtat rînjetul hîd de cîteva ori, dar a avut zile. La cei 80 de ani împliniti, este un bãtrînel cu mare poftã de viatã. Chiar dacã nu are parte de o familie în sînul cãreia sã îsi ducã zilele, ci trãieste în adãpostul statului. Un glonte primit în ceafã, ca si detentia în închisorile comuniste par acum fleacuri pentru cel care îsi duce tihnit bãtrînetile în Locuinta Protejatã „Acasã“, din comuna Trifesti. ÃŽntîlnirea cu el este o veritabilã lectie de viatã „predatã“ de un om care a trãit simplu, a cunoscut fericirea unui cãmin, iar acum pare sã fi pierdut totul. Cînd are el poftã sau cînd are cui sã se destãinuie, Dumitru Linguraru povesteste întîmplãrile care i-au marcat viata. „Am fost împuscat în ceafã, în rãzboi, dar... n-am pãtit nimic. Cartusul, tras de mitraliera unui avion de vînãtoare mi-a intrat printr-o parte si a iesit pe cealaltã, simetric. Nu m-au tratat mai mult de o lunã pentru asta“, povesteste foarte serios bãtrînelul, arãtînd cicatricile de pe ceafã si traiectoria imaginarã a glontului. A avut noroc, mai spune, nu i-a fost lezat craniul, plumbul trecînd periculos de aproape de coloana vertebralã si de vase importante de sînge. „S-a întîmplat în ‘44, la retragerea nemtilor, cînd aveam 16 ani. Pe vremea aceea lucram la sãpat transee, pe la Mãnãstirea Vãratec. Mergeam acolo în fiecare zi, dar seara ne întorceam la Piatra Neamt. Fiind foarte cald, în august, noi, copiii, urcam pe Cozla pînã se lãsa întunericul. ÃŽntr-o zi, a apãrut ca din senin un avion, nici nu mai stiu dacã era german, ori rusesc si a deschis focul. Ne vãzuse cã eram îmbrãcati în haine militare. Un cartus m-a lovit exact în ceafã. ÃŽntr-o lunã m-am vindecat, mi-a trecut numai cu «fitilele» pe care mi le bãgau în ranã cei de la Crucea Rosie. Mai mult, n-a avut nici urmãri împuscãtura, doar cînd se schimbã vremea si, poate si de la bãtrînete, mã mai jeneazã putin“, a mai spus Dumitru Linguraru.
La puscãrie pe vremea lui Gheorghiu Dej
Trecînd rapid peste mîhnirea cã nu a avut nici un beneficiu pe urma faptului cã a fost rãnit în rãzboi, bãtrînelul si-a depãnat povestea vietii mai departe, cu bune si rele. Mai ales relele nu au au vrut sã-l ocoleascã. „Cînd s-a terminat rãzboiul si am mai crescut, a trebuit sã-mi urmez viata. M-am angajat la o fabricã de cãrãmidã si apoi am lucrat ca zidar, pînã am intrat sã fac armata, doi ani si jumãtate, la Securitate. Cînd m-am liberat, am intrat în comert si de aici iarãsi am avut probleme“, s-a destãinuit octogenarul. Acesta a povestit fãrã ascunzisuri cum, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, a cam...
„bãgat mîna“ în gestiune, de unde, împreunã cu niste colegi, a sustras vreo 94.000 de lei. Erau bani la vremea aceea, dar a avut din nou noroc sã scape cu viatã, în conditiile în care pentru prejudicii mai mari de 100.000 de lei se aplica pedeapsa capitalã. „Am fãcut sapte ani «pe muche», pentru delapidare. Am stat pe la Poarta Albã, Tîrgu Ocna, Bacãu si Piatra Neamt. Grea detentie si, culmea, cel mai dificil a fost tot la noi în oras. M-au liberat în ‘67, de Paste, tin minte ca acum. Ce frumos era din nou aerul libertãtii, primãvara...“, a mai spus Dumitru Linguraru. A fost nevoit, apoi, sã lucreze pe unde a putut, inclusiv ca necalificat. Soarta i-a dat o nouã loviturã în primul an de democratie pe care l-a cunoscut. ÃŽn 1990 s-a îmbolnãvit de TBC, fiind pensionat pe caz de boalã. De atunci a dus-o din probleme în probleme, rãmînînd fãrã familie si, în cele din urmã, fãrã casã. Timp de opt ani a stat în azilul din Roman si din toamna lui 2007 a fost mutat la Trifesti. Bãtrînelul nu stie mai nimic nici mãcar de singurul fiu rãmas în viatã, decît cã acesta are 54 de ani si locuieste în Piatra Neamt. Problemele de familie au fost prea serioase pentru ca mãcar acum, la senectute, sã primeascã „iertarea“ celor pe care i-a iubit.
|
Autentificare
