Mai la Est de Vest
În acest an, Parlamentul European a decernat Premiul Saharov pentru Libertatea Gîndirii unui savant si om politic din Bielorusia. Numele lui - prea putin cunoscut la noi, din pãcate - este Aleksandar Milinkievic. Un bãrbat în vîrstã de 59 de ani, albit prematur, vorbitor de patru limbi strãine, cu un doctorat în Stiinte fizice si matematice, dar si descoperitor - printre altele - al mormîntului regelui polon Stanislas al II-lea Poniatoswki. În raport cu regimul la putere în tara sa, condus de dictatorul cu mãnusi de catifea Lukasenko, Milinkievic este un rebel disident. Anul acesta el a fost candidatul la presedintie al fortelor democratice din tarã - dar fãrã mare succes (potrivit rezultatelor oficiale - periate, se pare, la sînge de putere - el a obtinut doar 6 procente din voturi).
Alaltãieri, marti 12 decembrie a.c., am fost martorul întîlnirii lui Milinkievic cu grupul liberal-democrat din Parlamentul European. Ascultîndu-l, mi-am spus cã este realmente straniu, pentru un român, sã audã relatãri despre presa transformatã de putere în organ al propagandei si cultului personalitãtii; sau despre studenti care, pentru a putea iesi din tarã în interes de studiu, trebuie sã dea asigurãri rectorilor din universitãtile lor cã au un înalt nivel politic si cã nu vor învãta în strãinãtate ce nu trebuie etc. Milinkievic spunea cã bielorusii, dacã vor sã mai afle cîte ceva din lume, se pot uita numai pe postul Tv Euronews. Numai cînd auzi astfel de relatãri îti aduci aminte de acel lucru banal, pe care si noi l-am descoperit tîrziu, dar îl uitãm deja frecvent: valoarea informatiei independente. Potrivit premiantului, soarta cea mai dramaticã o are acea parte a tineretului - mai credul sau doar comod - care a ales sã joace dupã muzica puterii si s-a înscris în organizatiile de Lukamol (un fel de Komsomol ex-sovietic, pe gustul liderului Lukasenko). Pe cît de greu este de acceptat ideea, pe atît de des ea se confirmã: pervertirea tineretului este cea mai gravã crimã la adresa unei natiuni (poate ar fi bine ca si noi, chiar „liberi“ azi, sã meditãm putin la aspectul acesta!). ÃŽn fine, privindu-l pe Milinkievic mã gîndeam cã, în destinul fiecãrui popor, vecinii aduc - sau rãpesc - o valoare adãugatã. Nu e cazul ca noi, acum, sã cãinãm sãrmana Bielorusie care încã n-a dat de zorii democratiei - sau o putem face, dar ar suna cam fals. Si noi abia am iesit din cosmar. Si noi am avut voci care l-au cîntat pe dictatorul nostru pînã în ultimele sale zile. Si noi am avut partid unic - tentatie care n-a dispãrut brusc, odatã cu comunismul. Care a fost sansa noastrã? Cã am fost putin mai la Vest. Deseori, ne întrebãm cum am fi arãtat dacã am fi fost, dintotdeauna, o tarã (mai) occidentalã, de preferintã plasatã între Franta si Germania, dacã s-ar putea. Dar dacã ne aflam mai la Est? Cum am fi rezolvat atunci probleme care, pînã nu demult, oricum ni se pãreau insolvabile?
|