 Cîte ceva despre o poveste
Camelia Varvara-Tudose poate constitui, pentru mulþi, un soi de enigmã. Pentru cã nu e uºor sã descifrezi mare lucru dincolo de atitudinea corectã a omului de fiecare zi. Ea însãºi nu pare dispusã a demistifica structura coerentã de director de jurnal. Se complace în a se risipi (în parte) în teritoriul derizoriu al unui univers pe care, vrînd-nevrînd, un ziar trebuie sã-l investigheze, ºi sã adapteze - lucru meritoriu - informaþia seacã la rigorile þinutei ziaristice contemporane. S-a consacrat de multã vreme activitãþii de presã ºi a fãcut-o, aºa cum o face ºi acum, cu har, talent ºi un necesar ºi binevenit simþ al echilibrului. A încercat teritoriul liric ºi, fãrã sã abuzeze de el, a demonstrat cã poate sã înnobileze expresia poeticã cu trãsãturile unei metafore austere, reticente, dar, sau poate tocmai din aceastã pricinã nu mai puþin expresivã.
Tentaþia hãlãduirii prin imperiul cuvîntului a fãcut-o sã scrie prozã, iar recentul premiu al Concursului literar „Ion Creangã“ din capitala Moldovei a venit sã confirme valoarea unui text care nu revendicã decît umilul statut de poveste.
Poate cã sunã frumos categorisirea, poate cã farmecul acestui gen este persuasiv pentru unii, dar, sînt sigur, „Inima casei“ este mai mult decît o simplã poveste. E un exerciþiu de arhitecturã (ce potrivealã!) ºi, în acelaºi timp, un expozeu stilistic de mare plasticitate ºi expresivitate; pentru cã e scris frumos ºi, mai mult decît atît, pentru cã dezvãluie o perfectã stãpînire a procedeelor scriitoriceºti de construcþie ºi dezvoltare a ideilor, o frazã cursivã, sugestivã, plinã de metafore ºi savoare.
Aºezatã sub un motto („Frica este ucigaºul minþii“) - ar putea fi o reminiscenþã livrescã (cu atît mai mult cu cît e ornatã de ghilimele) pe care nu mã simt în stare sã o identific, dar în acelaºi timp tot atît de bine i-ar sta a fi interpretatã ca o emanaþie a propriului spirit - povestea ar fi trebuit sã înceapã - conform unor strãvechi ºi de neabãtut uzanþe ale genului - cu „a fost odatã...“. ÃŽncepe, în schimb, asemenea unei confesiuni; sau ca resturile unei confesiuni neîmpãrtãºite la vreme ºi mãcinatã de îndoieli ºi reticenþe: „Þie ar trebui sã-þi pot povesti despre ea; era o lume de crepuscul, niciodatã n-am ºtiut cît din ceea ce mi se arãta era adevãrat“.
Structura, tãiatã în planuri echilibrate, unitare ca expresie, este rezultatul unui procedeu de construcþie sobru ºi riguros totodatã, care, exploatînd uneori ºi virtuþile interversiunii, uneºte totul într-un story cu puternice accente reflexive ºi rememorative.
O mostrã care, sperãm, este potrivitã în a ne justifica într-o oarecare mãsurã argumentaþia
Este istoria unui om, alcãtuitã din frînturi alese cu abilitate pentru a se integra discursului epic, este istoria unei vieþi, este viaþa însãºi.
Creaþie de ficþiune, alimentatã, uneori copios, cu datele concrete asimilate din experienþe trãite sau imaginate, cu secvenþe digerate ale unei istorii redimensionate în plan interior, alcãtuirea are meritul de a construi o lume ce-ºi are temelia nu în aspectele exterioare, vagi ºi terne, ci în cele pline de meandre ºi subtilitãþi ale labirintului sufletesc.
Discursul epic se formuleazã în angrenajul expresiv al atmosferei unde subtilitatea amãnuntului, pregnanþa senzaþiilor, veridicitatea afirmaþiilor - nu rareori peremptorii ºi conotative - dezvãluie o bunã cunoaºtere a reacþiilor umane.
ªi pentru cã, probabil, nu veþi avea foarte curînd sub priviri textul, cît ºi pentru satisfacþia pedanþilor, iatã o mostrã care, sperãm, este potrivitã în a ne justifica într-o oarecare mãsurã argumentaþia: „Grigore a strîns din umeri la auzul chicotelilor noastre, ce eram altceva decît niºte copii, plini de cruzimea copiilor, îi vedeam faþa ridatã, cutele mult adîncite sub ochi, mai tîrziu am privit cu înþelegere feþele marcate de timp, felul în care anii, îndoiala, dragostea sau furia au modelat chipul cuiva, atunci nu vedeam decît faþa lui Grigore, mie-mi pãrea bãtrîn, nu era aºa, un bãrbat la cincizeci de ani nu e bãtrîn, are acea flacãrã de final, ºtie cã nu mai are mult timp ºi se uitã cu bãgare de seamã la viaþa lui iar el, în faþa ochilor noºtri orbi de neînþelegere, chiar asta fãcea. Ne descria viaþa lui cum ar fi putut fi, mergînd peste tot prin casa pe care n-o pãrãsea niciodatã, nici mãcar ca sã cumpere o pîine, nu o repara dar vorbea cu ea cum vorbeºti uneori cu tine, ori strîngea acei bani pe care-i lua un ins mãrunt, veºnic obosit, cu ochi catifelii, triºti ca ochii cîinilor uciºi.“
Dovedind siguranþã ºi vigurozitate în expresie, Camelia Varvara-Tudose poate merge mai departe cu încredere ºi speranþã pe un teritoriu care se dovedeºte a fi fast atît pentru ea cît ºi pentru spiritul cuvîntului. Aºa... din poveste în poveste.
|
Autentificare
