Dorina, ce nume de uragan!
Experimentele succesive la care a fost supus Învãþãmîntul românesc, din 1990 încoace, sînt binecunoscute publicului larg. Din familie, de prin vecini, de la serviciu sau din presã, era practic imposibil sã nu afli cîte ceva despre interminabilele operaþiuni (abuziv) botezate ca fiind reforme. Abuziv spun pentru cã, indiferent de scopurile nobile declarate ºi de doza de seducþie a unor proiecte, judecata de valoare finalã se face dupã efecte. Iar despre aceste efecte e mai bine sã se pronunþe publicul, nu cine ºtie ce evaluatori, experþi sau manageri de rit nou, cu patalamale ochioase tocmite la o ºuetã de bodegã.
Oricum, dupã atîþia ani, am convingerea cã cea mai mare nenorocire prãvãlitã peste Învãþãmînt rãmîne politizarea excesivã a administraþiei ºi deciziei din sistem pînã aproape de nivelul ultimului cãtun.
Aºa se face cã, în primã instanþã, profesoara Dorina Drexler, ºefa ÃŽnvãþãmîntului nemþean, nu trebuie privitã decît ca (încã) un produs politic. Isprãvile sãvîrºite de ea - cu prilejul lansãrii la apã a deja celebrelor evaluãri - nu pot fi golite de încãrcãtura lor politicã ºi este extrem de riscant sã fie „vîndute“ ca o terapie pentru politizarea atribuitã PSD. Dacã ne gîndim ºi la pîrghiile folosite de Dorina Drexler, situaþia devine mult mai gravã, putînd scãpa de sub control. Partea de interviu a evaluãrilor, dupã cum reclamã unul dupã altul directorii umiliþi, a scos la ivealã porniri inchizitoriale incredibile pentru anul de graþie 2005. Promovarea contestaþiei drept cale principalã de judecatã a unei activitãþi este de-a dreptul uluitoare ºi denotã un comportament ºi o gîndire ce ar merita cu prisosinþã alte tipuri de evaluãri. Iar, la o adicã, pentru curmarea suferinþelor reciproce, toate discuþiile se pot purta - pe faþã, fãrã atîta ferealã - direct la un sediu de partid, de unde s-a emis ºi certificatul politic de competenþã al succesoarei lui Emil Creangã.
Pe de altã parte, n-avem de ales ºi sîntem obligaþi de evidenþe la încã o constatare catastrofalã pentru Dorina Drexler: exerciþiul ei de autoritate, în fruntea Inspectoratului ªcolar, a ajuns sã submineze autoritatea funcþiei. Cînd faci standard din infectul dublu standard ºi îl aplici fãrã nici o reþinere „supuºilor“, fiindcã - nu-i aºa? - te crezi etern în funcþie, nici nu-þi dai seama cã, de fapt, periclitezi funcþionarea (sub)sistemului pe care îl conduci. Cu atît mai gravã este lipsa unei reacþii limpezi din partea responsabililor cu binecuvîntarea politicã. Speranþa în exercitarea dreptului la petiþie, de cãtre nemulþumiþi, pãleºte deja în faþa riscului de a fi inclus pe o lista neagrã; sindicatele au ºi ele o problemã cu reprezentarea tocmai a directorilor, altfel aflaþi pe cealaltã baricadã; reprezentanþii politici din Opoziþie fac ºi ei ce pot, dar dincolo de nivelul unei interpelãri parlamentare se cam opresc ºi mijloacele lor. Cu ce rãmînem? ÃŽn esenþã, cu învãþãmîntul politizat. Restul sînt efecte, nu cauze.
La fel ca ºi în alte ocazii, ºtiu - dar refuz sã ºtiu - de ce unii se mirã feciorelnic de interesul presei sau, mã rog, al unei pãrþi a presei pentru un subiect fierbinte, de actualitate ºi de consistentã relevanþã publicã. E foarte uºor sã pui totul în cîrca PSD ºi sã sugerezi simpatii sau dependenþe inexistente, dar e infinit mai greu sã prezinþi probe. Apoi, cînd aplecarea spre tratamente diferenþiate interne, în cadrul instituþiei conduse, dã în clocot ºi te apuci sã opãreºti ºi presa neconvenabilã, se cam cheamã cã o cauþi nu cu lumînarea, nu cu candela, ci cu ditamai reflectorul. Dacã aºa crede de cuviinþã sã se comporte Dorina Drexler, poate fi cumva treaba ei - dar acasã la ea, nu la locul de muncã dintr-o instituþie publicã. Tupeul pus la bãtaie, din clipa în care a favorizat pe faþã un segment de presã convenabil ºi a sfidat un altul, e izvorît din standardizarea sus-pomenitului dublu standard. Rãmîne de vãzut pînã unde se va merge cu protecþia politicã.
Dezavantajul ziariºtilor, cei care nu se lasã impresionaþi de prestaþiile Dorinei Drexler, este cã sînt mai puþini decît directorii de ºcoli; avantajul este dat de evaluarea pe care o face publicul. Contractul presei cu cititorii e unul generic ºi, har Domnului, are la bazã respectul, buna credinþã ºi profesionalismul. În cealaltã parte, directorii de ºcoli au descoperit cã preþioasele ºi pompoasele lor de contracte de management pot ajunge oricînd subiect de tarabã. Nu e riscul meseriei - e pur ºi simplu riscul de a lucra într-un sistem excesiv de politizat. Din fericire, în unele zone de presã se mai poate trãi.
|
Autentificare
