Un veac de amintiri - oameni si locuri de prin Piatra Neamt
Nu e greu s� devii nostalgic. Mai ales acum, c�nd realit�tile lumii care ne �nconjoar� arat� at�t de �ndoielnic. Mai ales acum, c�nd toate lucrurile pe care le stiai ca f�c�nd parte din universul vietuirii s-au schimbat iremediabil, ireversibil si, mai ales, dureros. Mai ales acum, c�nd cu os�rdie gretoas� se face at�ta caz de virtutile legii, ale justitiei �ndoielnice �n care nu mai crede nimeni, dar o toler�m ca pe un blestem institutionalizat. Mai ales acum, c�nd viata noastr�, �ntreag�, e cotropit� de toate excrementele societ�tii moderne, de toate fecalele, europene sau nu numai, care ne inund� imund l�casul, trupul si sufletul, si ceea ce e mai grav, g�ndirea. Mai ales acum, c�nd am ajuns s� ne vr�jm�sim �ntru ap�rarea unor cauze derizorii si a unor stranii personaje ce ne domin� politic �ntreaga existent�. Acum, c�nd ni se face sc�rb� de tot si de toate, acum, c�nd ne simtim s�tuli de toate ale lumii acesteia ce a �nceput s� ia aspect de cosmar grotesc si putred, g�ndim cu nostalgie la ceea ce va fi fost c�ndva locul acesta pasnic, cu oameni care se cunosteau si-si d�deau binete c�nd se �ntret�iau pe uliti. Mai �nt�i a fost comunismul. Marea prip�seal� s-a f�cut sistematic, saltul de pe prisp� �n balcon fiind sportul popular al vigurosilor br�zdari care, odat� ajunsi la „bloc“, dup� ce s-au minunat c� apa vine din p�rete si rahatul se duce pe tav�, s-au apucat, harnic, de �ndestulare.
Si totul a �nceput s� se schimbe, tihnita urbe montan� fiind redimensionat�, de cele mai multe ori haotic, iar �nsemnele arhitecturale traditionale au fost �nghitite de dimensiunile colturoase ale unei urbanistici muncitoresti triumfale. Pentru ca ast�zi, �n spiritul aceluiasi orgoliu stupid, imaginea orasului s� fie completat� total nepotrivit cu obsesiile civilizatoare ale contemporaneit�tii �n degringolad�.
Un loc de pe p�m�nt
A fost c�ndva T�rgul Pietrei un loc minunat, patriarhal, unde sub umbrarul gr�dinilor potopite de verdeat� aveai r�gaz s� gusti at�t tihna universului pasnic c�t si dulceata diafan� a serbetului ocrotit de apa rece �n paharul aburit. Interlocutoarea noastr�, martor� onest� a zeci de ani de istorie uman�, face parte dintr-o generatie pietrean� care a lansat pe t�r�mul artei lirice trei nume sonore z�mislite de T�rgul Pietrei: Emil Rotundu, care dup� o carier� exemplar� la Opera din Timisoara a trecut �n lumea umbrelor, Lucia Roic, solist� a Operetei bucurestene, retras� acum la Munchen si cea despre care vorbeam mai sus, Elena Butnaru - Botez. Aceasta din urm�, dup� dou�zeci si opt de ani petrecuti pe scena liric� din capitala Banatului, vietuieste si �nc� mai trudeste pe meleagurile urbei natale. De care o leag� cele mai frumoase amintiri pe care le poart� �n suflet, ca o ran� pe c�t de dureroas� pe at�t de r�scolitoare.
La o r�sp�ntie
- La cap�tul T�r�ncutei, la Foresta, �n imediata vecin�tate a fabricii de mucava, l�ng� cl�direa cu iz de castel medieval a lui Gustav Eichler, vis a vis de cofet�ria lui Cozma, care �nainte fusese magazinul de coloniale al unui evreu, era casa dumneavoastr� p�rinteasc�, stimat� doamn� Elena Butnaru-Botez. La o r�sp�ntie, prin urmare. Cu o intrare pe colt �n magazinul de fier�rie, o farmacie pe latura dinspre Bicaz si cu locuinta pe cea de pe actuala strad� Tes�toarei.
„Exact. Numai c� dup� 1938 s-a si numit o vreme strada Aviator Dumitrescu, fratele meu. Elicea aceea care vegheaz� morm�ntul din cimitirul de la Valea Viei este chiar a avionului cu care a c�zut. L�ng� Zagreb. Aducea avioane militare din Italia“.
La bulivar, birjar...
- Pe vremea aceea, principalul mijloc de transport urban era birja.
„Tr�surile erau �n fata Teatrului, �n fata Gr�dinii publice si la gar�. �si asteptau clentii ca si taxiurile de azi. Bine�nteles c� �ti alegeai birjarul care �ti pl�cea. Fiecare birj� avea num�r si coviltir; dac� te apuca ploaia, ridicai coviltirul. Erau dou�-trei locuri si o mic� strapontin� pe care o ridicai dac� mai venea vreun copil sau doi. Erau birje numai de un cal. La Arad, de exemplu, am v�zut birje numai de doi cai. Le ziceau faeton. Dar, de fapt era tot birj�. Erau foarte frumoase; cu roti mari, �ngrijite; ca si caii de altfel. Totdeauna c�nd asteptau �n statie li se punea punga cu ov�z si z�boveau acolo p�n� c�nd venea vreun client. Tin minte c� �ntotdeauna c�nd urcam �n birj� puneam o conditie: «S� nu bati caii, da!»“.
Centrul
- S� metgem „pi sentru“!
„Mi-aduc aminte c� singura sosea pietruit� era Colonel Roznovanu, actualul Bulevard Decebal, dar care avea un traseu putin mai contorsionat. Era curbat�, venea de la Foresta si f�cea asa, un semicerc. Acolo era Biserica Precista veche care a fost d�r�mat�. Vis a vis de cea nou�, care a fost construit� mai t�rziu. Era foarte veche, din lut, risca s� se d�r�me. Strada iesea, ca si acum, c�tre spital. Unde este acum Teatrul Tineretului erau niste ruine printre care se jucau copiii. Teatrul vechi era cam pe locul parcului si tot pe acolo restaurantul Sobolevschi. De-a lungul sc�rilor care s�nt acum �n st�nga teatrului erau �nsirate, de sus si p�n� jos, dughene. Teatrul vechi era la etaj, jos erau magazine si pr�v�lii. Acolo se f�ceau cele mai frumose baluri. Se d�deau scaunele din stal la o parte, era un parchet superb. �sta era Teatrul vechi. Mi-aduc aminte, eram copil. Eram foarte mic� atunci c�nd m� ducea sor�-mea acolo. Turneele se f�ceau mai degrab� la «Regal». �n fata teatrului de azi, pe colt, era o cl�dire imens�... Unde a fost mai �ncoace cinematograful «Popular»; la marginea Gr�dinii publice. O sal� dreptunghiular� ornat� cu stucaturi, si cu un mic balcon. Acolo era cea mai mare sal� din Piatra Neamt, unde se f�ceau toate turneele din Bucuresti. Venea Maria Filotti, venea Teatrul National... erau s�pt�m�nal spectacole. Bine�nteles c� nou�, elevilor de liceu, nu ni se d�dea voie s� mergem; dar de foarte multe ori fetele se deghizau si se duceau sus, la galerie. Si aveam ce vedea. Am v�zut «P�rintele c�teilor» cu Maximilian, pe Vasiliu-Birlic, pe Timic�, pe Silvia
Dumitrescu...“
Eu �nsumi �mi aduc aminte de cinematograful „Popular“. Era o cl�dire zdrav�n�, prin anii �'60, pe locul actualelor „paispe sc�ri“. Aici am v�zut „Cor�biile lungi“, „Comoara din lacul de argint“... Pe vremea c�nd cinematograful era o fascinatie. Un alt cinematograf era cel numit „Progresul“. Peste drum de „Paharnicul“ si �n vecin�tatea fostei piete.
Z�pezile de alt�dat�
- Stiu c� aveti amintiri deosebite despre iarna de aici.
„Str�zile erau luminate noaptea foarte putin; doar �n zonele centrale. �ns� am remarcat un lucru pe care eu, acum, confruntat� cu realit�tile de azi, nu-l �nteleg. De exemplu, de la mine si p�n� la liceu, mie nu mi s-a �nt�mplat vreodat� s� cad; nici iarna, pe troiene. De ce? Fiindc� fiecare om iesea �n poart�, m�tura, cur�ta si mai punea si putin� cenus�, ca s� nu aluneci. Eu n-am auzit de fracturi cum se �nt�mpl� acum, mai ales iarna. Era foarte frumos la Piatra Neamt �n acele vremuri... Erau troienele de o parte si de alta, asa, noptile erau superbe, nu era murd�ria de acum. Treceau c�nd si c�nd s�nii, clinchetul clopoteilor era �nghitit de z�pad�. Teribil de frumos. Am o nostalgie fat� de un fapt, pe atunci banal. Noaptea, la ora trei, tat�l meu se scula si mergea �n strad� c�nd veneau, dinspre munte, s�niile cu lemne. Parc�-l aud: «C�ti steri ai? Du-le �n curte!» Erau c�rduri de s�nii cu lemne care aprovizionau tot orasul. �n cas� era cald. La noi, cel putin, era foarte cald. Aveam o sufragerie foarte mare, cu o sob� imens� de teracot� alb�. Acolo si-au g�sit loc cele dou� piane pe care le aveam atunci. �mi e dor de acele vremuri, foarte mult. Eu am avut o copil�rie frumoas� �n care m-am bucurat de o gr�din�, de o livad�, �n care am putut s� zburd, nu ca bietii copilasi de azi care r�t�cesc printre blocuri“.
Gr�dini si... evenimente
- Haideti s� mergem putin prin Gr�dina public�. E foarte aproape, nu-i asa?
„Fireste. Era �mprejmuit, avea arbori seculari si un chiosc splendid unde �n fiecare duminic� c�nta fanfara militar�. Mai era si un cochet restaurant de var�, din lemn, care creea atmosfera unei adev�rate statiuni climaterice. Si chiar era, �ntr-un fel; pentru c� �n spatele gr�dinii erau sipotele, acele izvoare care t�sneau de sub zidurile dinspre sud ale gr�dinii. Mai erau niste sipote sub Cozla, cam pe actuala strad� Petru Rares“.
- Pe la podul de lemn de peste Cuiejdi se cam termina t�rgul...
„Da, dincolo de Cuiejdi era Casa de nebuni, o pusc�rie si, pe st�nga, cum mergeai spre T�rgu Neamt, erau niste gr�dini si livezi extraordinare“.
- S� ne �ntoarcem putin si s� d�m o rait� prin mahalaua lipoveneasc�.
„Era o mahala adev�rat�. �n toate curtile erau beciuri �n care lipovenii p�strau zarzavaturile; cum era, mi-aduc aminte, strada Frumusica... asa se numea“.
Pe l�ng� zidurile gr�dinii publice am mers si eu c�tre cas� dup� ce v�zusem unul dintre primele spectacole de teatru: „Nota zero la purtare“ de Virgil Stoenescu. Teatrul Tineretului era pe atunci, si a r�mas �nc�, un templu sf�nt. Era �n seara c�nd, la radio, se anunta moartea lui J.F.K. Ehe! �nmorm�ntarea lui Gheorghiu-Dej am v�zut-o pe un televizor „Rubin“ 202. La o rud�. Si pentru c� tot vorbim de evenimente... C� au intrat rusii �n Cehoslovacia m-a anuntat str�bunicul meu si, evident, bunicul mamei. La o sut� trei ani se tinea bine si a f�cut drumul pe jos din T�r�ncuta la Sarata, ajutat numai de c�rj�. La paisprezece ani, nu am �nteles defel de ce se agita asa. Au intrat rusii cu tancurile... Ei si? Mai interesant mi s-a p�rea faptul c� un ins din America se preg�tea s� p�seasc� pe Lun�. Am stat p�n� dimineat� s� fiu martorul evenimentului, �n direct. Ce lucruri se petreceau pe atunci... N-am mai fost at�t de m�ndru dec�t la lansarea platformei de foraj marin „Gloria“, cum spunea un activist fanatic la ora de Socialism stiintific.
Pe Corso
„Bulevardul de la Gar� tot asa era, plin de castani... Mi-aduc aminte c� sotul meu - era deja doctor aici si eu �nc� student� - �mi scria frumos: «De ce nu vii, c-au �nflorit castanii?». De la optsprezece ani, c�nd m-a cunoscut, si p�n� la cincizeci si opt, c�nd a �nchis ochii, am asteptat vesnic. Acolo era Corso. De la Teatru si p�n� la Gar�. Pe acolo ne plimbam noi, studentii si elevi. Era foarte frumos, acolo ne �nt�lneam. C�t a existat Gr�dina public�, locul favorit de plimbare era �n preajma ei. De la Regal p�n� la strada Carol, unde erau magazinele evreiesti. La Muzeul de Istorie, care pe atunci era Palat administrativ, exista un parc, un scuar. Acolo era practic centrul. Dar, trebuie s� recunosc, centrul era mult mai pitoresc si mai particularizat dec�t ast�zi. C�nd l-am plimbat pe tata prin oras, dup� ce-mi cump�rasem primul Fiat - nu mai iesise demult - s-a �nnegurat si mi-a spus: «Du-m� acas�! �sta nu mai este orasul meu»“.
„Nici al meu“ s�nt tentat s� afirm la r�ndu-mi. Parc� s-au �ndep�rtat de mine str�zile, teatrul at�t de iubit, chiar si oamenii, preocupati ast�zi numai s� se jecm�neasc� prosteste unul pe altul, fiecare pe fiecare, �ntr-o lupt� pentru putere si supravietuire cum nu s-a v�zut nicic�nd. Sau poate se va fi v�zut c�ndva, �n epoci tot at�t de crude.
|