Un veac de amintiri - oameni si locuri de prin Piatra Neamt

Nu e greu sĂŁ devii nostalgic. Mai ales acum, cĂŽnd realitĂŁtile lumii care ne ĂŽnconjoarĂŁ aratĂŁ atĂŽt de ĂŽndoielnic. Mai ales acum, cĂŽnd toate lucrurile pe care le stiai ca fĂŁcĂŽnd parte din universul vietuirii s-au schimbat iremediabil, ireversibil si, mai ales, dureros. Mai ales acum, cĂŽnd cu osĂŽrdie gretoasĂŁ se face atĂŽta caz de virtutile legii, ale justitiei ĂŽndoielnice ĂŽn care nu mai crede nimeni, dar o tolerĂŁm ca pe un blestem institutionalizat. Mai ales acum, cĂŽnd viata noastrĂŁ, ĂŽntreagĂŁ, e cotropitĂŁ de toate excrementele societĂŁtii moderne, de toate fecalele, europene sau nu numai, care ne inundĂŁ imund lĂŁcasul, trupul si sufletul, si ceea ce e mai grav, gĂŽndirea. Mai ales acum, cĂŽnd am ajuns sĂŁ ne vrĂŁjmĂŁsim ĂŽntru apĂŁrarea unor cauze derizorii si a unor stranii personaje ce ne dominĂŁ politic ĂŽntreaga existentĂŁ. Acum, cĂŽnd ni se face scĂŽrbĂŁ de tot si de toate, acum, cĂŽnd ne simtim sĂŁtuli de toate ale lumii acesteia ce a ĂŽnceput sĂŁ ia aspect de cosmar grotesc si putred, gĂŽndim cu nostalgie la ceea ce va fi fost cĂŽndva locul acesta pasnic, cu oameni care se cunosteau si-si dĂŁdeau binete cĂŽnd se ĂŽntretĂŁiau pe uliti. Mai ĂŽntĂŽi a fost comunismul. Marea pripĂŁsealĂŁ s-a fĂŁcut sistematic, saltul de pe prispĂŁ ĂŽn balcon fiind sportul popular al vigurosilor brĂŁzdari care, odatĂŁ ajunsi la „bloc“, dupĂŁ ce s-au minunat cĂŁ apa vine din pĂŁrete si rahatul se duce pe tavĂŁ, s-au apucat, harnic, de ĂŽndestulare.
Si totul a ĂŽnceput sĂŁ se schimbe, tihnita urbe montanĂŁ fiind redimensionatĂŁ, de cele mai multe ori haotic, iar ĂŽnsemnele arhitecturale traditionale au fost ĂŽnghitite de dimensiunile colturoase ale unei urbanistici muncitoresti triumfale. Pentru ca astĂŁzi, ĂŽn spiritul aceluiasi orgoliu stupid, imaginea orasului sĂŁ fie completatĂŁ total nepotrivit cu obsesiile civilizatoare ale contemporaneitĂŁtii ĂŽn degringoladĂŁ.

Un loc de pe pĂŁmĂŽnt

A fost cĂŽndva TĂŽrgul Pietrei un loc minunat, patriarhal, unde sub umbrarul grĂŁdinilor potopite de verdeatĂŁ aveai rĂŁgaz sĂŁ gusti atĂŽt tihna universului pasnic cĂŽt si dulceata diafanĂŁ a serbetului ocrotit de apa rece ĂŽn paharul aburit. Interlocutoarea noastrĂŁ, martorĂŁ onestĂŁ a zeci de ani de istorie umanĂŁ, face parte dintr-o generatie pietreanĂŁ care a lansat pe tĂŁrĂŽmul artei lirice trei nume sonore zĂŁmislite de TĂŽrgul Pietrei: Emil Rotundu, care dupĂŁ o carierĂŁ exemplarĂŁ la Opera din Timisoara a trecut ĂŽn lumea umbrelor, Lucia Roic, solistĂŁ a Operetei bucurestene, retrasĂŁ acum la Munchen si cea despre care vorbeam mai sus, Elena Butnaru - Botez. Aceasta din urmĂŁ, dupĂŁ douĂŁzeci si opt de ani petrecuti pe scena liricĂŁ din capitala Banatului, vietuieste si ĂŽncĂŁ mai trudeste pe meleagurile urbei natale. De care o leagĂŁ cele mai frumoase amintiri pe care le poartĂŁ ĂŽn suflet, ca o ranĂŁ pe cĂŽt de dureroasĂŁ pe atĂŽt de rĂŁscolitoare.

La o rĂŁspĂŽntie

- La capĂŁtul TĂŁrĂŁncutei, la Foresta, ĂŽn imediata vecinĂŁtate a fabricii de mucava, lĂŽngĂŁ clĂŁdirea cu iz de castel medieval a lui Gustav Eichler, vis a vis de cofetĂŁria lui Cozma, care ĂŽnainte fusese magazinul de coloniale al unui evreu, era casa dumneavoastrĂŁ pĂŁrinteascĂŁ, stimatĂŁ doamnĂŁ Elena Butnaru-Botez. La o rĂŁspĂŽntie, prin urmare. Cu o intrare pe colt ĂŽn magazinul de fierĂŁrie, o farmacie pe latura dinspre Bicaz si cu locuinta pe cea de pe actuala stradĂŁ TesĂŁtoarei.
„Exact. Numai cĂŁ dupĂŁ 1938 s-a si numit o vreme strada Aviator Dumitrescu, fratele meu. Elicea aceea care vegheazĂŁ mormĂŽntul din cimitirul de la Valea Viei este chiar a avionului cu care a cĂŁzut. LĂŽngĂŁ Zagreb. Aducea avioane militare din Italia“.

La bulivar, birjar...

- Pe vremea aceea, principalul mijloc de transport urban era birja.
„TrĂŁsurile erau ĂŽn fata Teatrului, ĂŽn fata GrĂŁdinii publice si la garĂŁ. Îsi asteptau clentii ca si taxiurile de azi. BineĂŽnteles cĂŁ ĂŽti alegeai birjarul care ĂŽti plĂŁcea. Fiecare birjĂŁ avea numĂŁr si coviltir; dacĂŁ te apuca ploaia, ridicai coviltirul. Erau douĂŁ-trei locuri si o micĂŁ strapontinĂŁ pe care o ridicai dacĂŁ mai venea vreun copil sau doi. Erau birje numai de un cal. La Arad, de exemplu, am vĂŁzut birje numai de doi cai. Le ziceau faeton. Dar, de fapt era tot birjĂŁ. Erau foarte frumoase; cu roti mari, ĂŽngrijite; ca si caii de altfel. Totdeauna cĂŽnd asteptau ĂŽn statie li se punea punga cu ovĂŁz si zĂŁboveau acolo pĂŽnĂŁ cĂŽnd venea vreun client. Tin minte cĂŁ ĂŽntotdeauna cĂŽnd urcam ĂŽn birjĂŁ puneam o conditie: «SĂŁ nu bati caii, da!»“.

Centrul

- SĂŁ metgem „pi sentru“!
„Mi-aduc aminte cĂŁ singura sosea pietruitĂŁ era Colonel Roznovanu, actualul Bulevard Decebal, dar care avea un traseu putin mai contorsionat. Era curbatĂŁ, venea de la Foresta si fĂŁcea asa, un semicerc. Acolo era Biserica Precista veche care a fost dĂŁrĂŽmatĂŁ. Vis a vis de cea nouĂŁ, care a fost construitĂŁ mai tĂŽrziu. Era foarte veche, din lut, risca sĂŁ se dĂŁrĂŽme. Strada iesea, ca si acum, cĂŁtre spital. Unde este acum Teatrul Tineretului erau niste ruine printre care se jucau copiii. Teatrul vechi era cam pe locul parcului si tot pe acolo restaurantul Sobolevschi. De-a lungul scĂŁrilor care sĂŽnt acum ĂŽn stĂŽnga teatrului erau ĂŽnsirate, de sus si pĂŽnĂŁ jos, dughene. Teatrul vechi era la etaj, jos erau magazine si prĂŁvĂŁlii. Acolo se fĂŁceau cele mai frumose baluri. Se dĂŁdeau scaunele din stal la o parte, era un parchet superb. Ãsta era Teatrul vechi. Mi-aduc aminte, eram copil. Eram foarte micĂŁ atunci cĂŽnd mĂŁ ducea sorĂŁ-mea acolo. Turneele se fĂŁceau mai degrabĂŁ la «Regal». În fata teatrului de azi, pe colt, era o clĂŁdire imensĂŁ... Unde a fost mai ĂŽncoace cinematograful «Popular»; la marginea GrĂŁdinii publice. O salĂŁ dreptunghiularĂŁ ornatĂŁ cu stucaturi, si cu un mic balcon. Acolo era cea mai mare salĂŁ din Piatra Neamt, unde se fĂŁceau toate turneele din Bucuresti. Venea Maria Filotti, venea Teatrul National... erau sĂŁptĂŁmĂŽnal spectacole. BineĂŽnteles cĂŁ nouĂŁ, elevilor de liceu, nu ni se dĂŁdea voie sĂŁ mergem; dar de foarte multe ori fetele se deghizau si se duceau sus, la galerie. Si aveam ce vedea. Am vĂŁzut «PĂŁrintele cĂŁteilor» cu Maximilian, pe Vasiliu-Birlic, pe TimicĂŁ, pe Silvia
Dumitrescu...“
Eu ĂŽnsumi ĂŽmi aduc aminte de cinematograful „Popular“. Era o clĂŁdire zdravĂŁnĂŁ, prin anii ĂŁ'60, pe locul actualelor „paispe scĂŁri“. Aici am vĂŁzut „CorĂŁbiile lungi“, „Comoara din lacul de argint“... Pe vremea cĂŽnd cinematograful era o fascinatie. Un alt cinematograf era cel numit „Progresul“. Peste drum de „Paharnicul“ si ĂŽn vecinĂŁtatea fostei piete.

ZĂŁpezile de altĂŁdatĂŁ

- Stiu cĂŁ aveti amintiri deosebite despre iarna de aici.
„StrĂŁzile erau luminate noaptea foarte putin; doar ĂŽn zonele centrale. ÎnsĂŁ am remarcat un lucru pe care eu, acum, confruntatĂŁ cu realitĂŁtile de azi, nu-l ĂŽnteleg. De exemplu, de la mine si pĂŽnĂŁ la liceu, mie nu mi s-a ĂŽntĂŽmplat vreodatĂŁ sĂŁ cad; nici iarna, pe troiene. De ce? FiindcĂŁ fiecare om iesea ĂŽn poartĂŁ, mĂŁtura, curĂŁta si mai punea si putinĂŁ cenusĂŁ, ca sĂŁ nu aluneci. Eu n-am auzit de fracturi cum se ĂŽntĂŽmplĂŁ acum, mai ales iarna. Era foarte frumos la Piatra Neamt ĂŽn acele vremuri... Erau troienele de o parte si de alta, asa, noptile erau superbe, nu era murdĂŁria de acum. Treceau cĂŽnd si cĂŽnd sĂŁnii, clinchetul clopoteilor era ĂŽnghitit de zĂŁpadĂŁ. Teribil de frumos. Am o nostalgie fatĂŁ de un fapt, pe atunci banal. Noaptea, la ora trei, tatĂŁl meu se scula si mergea ĂŽn stradĂŁ cĂŽnd veneau, dinspre munte, sĂŁniile cu lemne. ParcĂŁ-l aud: «CĂŽti steri ai? Du-le ĂŽn curte!» Erau cĂŽrduri de sĂŁnii cu lemne care aprovizionau tot orasul. În casĂŁ era cald. La noi, cel putin, era foarte cald. Aveam o sufragerie foarte mare, cu o sobĂŁ imensĂŁ de teracotĂŁ albĂŁ. Acolo si-au gĂŁsit loc cele douĂŁ piane pe care le aveam atunci. Îmi e dor de acele vremuri, foarte mult. Eu am avut o copilĂŁrie frumoasĂŁ ĂŽn care m-am bucurat de o grĂŁdinĂŁ, de o livadĂŁ, ĂŽn care am putut sĂŁ zburd, nu ca bietii copilasi de azi care rĂŁtĂŁcesc printre blocuri“.

GrĂŁdini si... evenimente

- Haideti sĂŁ mergem putin prin GrĂŁdina publicĂŁ. E foarte aproape, nu-i asa?
„Fireste. Era ĂŽmprejmuit, avea arbori seculari si un chiosc splendid unde ĂŽn fiecare duminicĂŁ cĂŽnta fanfara militarĂŁ. Mai era si un cochet restaurant de varĂŁ, din lemn, care creea atmosfera unei adevĂŁrate statiuni climaterice. Si chiar era, ĂŽntr-un fel; pentru cĂŁ ĂŽn spatele grĂŁdinii erau sipotele, acele izvoare care tĂŽsneau de sub zidurile dinspre sud ale grĂŁdinii. Mai erau niste sipote sub Cozla, cam pe actuala stradĂŁ Petru Rares“.
- Pe la podul de lemn de peste Cuiejdi se cam termina tĂŽrgul...
„Da, dincolo de Cuiejdi era Casa de nebuni, o puscĂŁrie si, pe stĂŽnga, cum mergeai spre TĂŽrgu Neamt, erau niste grĂŁdini si livezi extraordinare“.
- SĂŁ ne ĂŽntoarcem putin si sĂŁ dĂŁm o raitĂŁ prin mahalaua lipoveneascĂŁ.
„Era o mahala adevĂŁratĂŁ. În toate curtile erau beciuri ĂŽn care lipovenii pĂŁstrau zarzavaturile; cum era, mi-aduc aminte, strada Frumusica... asa se numea“.
Pe lĂŽngĂŁ zidurile grĂŁdinii publice am mers si eu cĂŁtre casĂŁ dupĂŁ ce vĂŁzusem unul dintre primele spectacole de teatru: „Nota zero la purtare“ de Virgil Stoenescu. Teatrul Tineretului era pe atunci, si a rĂŁmas ĂŽncĂŁ, un templu sfĂŽnt. Era ĂŽn seara cĂŽnd, la radio, se anunta moartea lui J.F.K. Ehe! ÎnmormĂŽntarea lui Gheorghiu-Dej am vĂŁzut-o pe un televizor „Rubin“ 202. La o rudĂŁ. Si pentru cĂŁ tot vorbim de evenimente... CĂŁ au intrat rusii ĂŽn Cehoslovacia m-a anuntat strĂŁbunicul meu si, evident, bunicul mamei. La o sutĂŁ trei ani se tinea bine si a fĂŁcut drumul pe jos din TĂŁrĂŁncuta la Sarata, ajutat numai de cĂŽrjĂŁ. La paisprezece ani, nu am ĂŽnteles defel de ce se agita asa. Au intrat rusii cu tancurile... Ei si? Mai interesant mi s-a pĂŁrea faptul cĂŁ un ins din America se pregĂŁtea sĂŁ pĂŁseascĂŁ pe LunĂŁ. Am stat pĂŽnĂŁ dimineatĂŁ sĂŁ fiu martorul evenimentului, ĂŽn direct. Ce lucruri se petreceau pe atunci... N-am mai fost atĂŽt de mĂŽndru decĂŽt la lansarea platformei de foraj marin „Gloria“, cum spunea un activist fanatic la ora de Socialism stiintific.

Pe Corso

„Bulevardul de la GarĂŁ tot asa era, plin de castani... Mi-aduc aminte cĂŁ sotul meu - era deja doctor aici si eu ĂŽncĂŁ studentĂŁ - ĂŽmi scria frumos: «De ce nu vii, c-au ĂŽnflorit castanii?». De la optsprezece ani, cĂŽnd m-a cunoscut, si pĂŽnĂŁ la cincizeci si opt, cĂŽnd a ĂŽnchis ochii, am asteptat vesnic. Acolo era Corso. De la Teatru si pĂŽnĂŁ la GarĂŁ. Pe acolo ne plimbam noi, studentii si elevi. Era foarte frumos, acolo ne ĂŽntĂŽlneam. CĂŽt a existat GrĂŁdina publicĂŁ, locul favorit de plimbare era ĂŽn preajma ei. De la Regal pĂŽnĂŁ la strada Carol, unde erau magazinele evreiesti. La Muzeul de Istorie, care pe atunci era Palat administrativ, exista un parc, un scuar. Acolo era practic centrul. Dar, trebuie sĂŁ recunosc, centrul era mult mai pitoresc si mai particularizat decĂŽt astĂŁzi. CĂŽnd l-am plimbat pe tata prin oras, dupĂŁ ce-mi cumpĂŁrasem primul Fiat - nu mai iesise demult - s-a ĂŽnnegurat si mi-a spus: «Du-mĂŁ acasĂŁ! Ãsta nu mai este orasul meu»“.
„Nici al meu“ sĂŽnt tentat sĂŁ afirm la rĂŽndu-mi. ParcĂŁ s-au ĂŽndepĂŁrtat de mine strĂŁzile, teatrul atĂŽt de iubit, chiar si oamenii, preocupati astĂŁzi numai sĂŁ se jecmĂŁneascĂŁ prosteste unul pe altul, fiecare pe fiecare, ĂŽntr-o luptĂŁ pentru putere si supravietuire cum nu s-a vĂŁzut nicicĂŽnd. Sau poate se va fi vĂŁzut cĂŽndva, ĂŽn epoci tot atĂŽt de crude.