„Si pulbere tãr�nã din tine se alege“
• astãzi, se �mplinesc 159 de ani de la nasterea poetului national • dacã despre opera si viata lui s-au scris zeci si chiar sute de tomuri, despre iubirea lui s-a scris mai putin • ca si �n opera sa si �n dragostea pentru Veronica Micle, Eminescu a fost de neegalat • Se �mplinesc astãzi 159 de ani de la nasterea poetului national al rom�nilor, Mihai Eminescu. Si dacã despre opera si viata lui s-au scris zeci si chiar sute de tomuri, despre iubirea lui s-a scris poate mai putin. Si e �ntruc�tva nedrept ca tocmai acest aspect sã fie uitat
sau tratat cu usurintã. E domeniul �n care Eminescu, la fel ca �n multe alte privinte nu a fost egalat. Nici �n viatã, nici �n operã.
Am revãzut cãsuta din T�rgu Neamt, la Muzeul Veronica Micle, acum c�teva zile si am regãsit toate la locul lor. Geamurile �nghetate de gerul lui ianuarie, odaia cea mare, nãpãditã de frig, biroul, dormitorul si mica cuhnie din spate unde se mai aciueazã, �n rãstimpuri, custodele Dorina Chirilã. Casa va fi fost c�ndva primitoare, �ncãlzitã de focul din sobã si de visurile dragostei �n veci ne�mplinite. Acum, �ntr-o vitrinã, sub o placã de sticlã, cartea de poezii a Veronicãi „Dragoste si poezie“, apãrutã postum ca o priveghere a eternitãtii str�nge �ntre scoarte visurile de iubire. Eminescu, de altfel, spunea, referindu-se la versurile iubitei: „Cartea ei e vecinic nouã pentru mine... Ce frumoase versuri �nt�lnesti �n cãrticica asta. Citeste-le si-o sã vezi c�tã dreptate am!“. Icoana, biroul, canapeaua, cufãrul de cãlãtorie, legat altãdatã �n piele si ferecat cu stinghii metalice, garderoba, covorul, scrinul si toate celelalte supravietuiesc cuplului tulburat de chinurile si patimile unei iubiri nefinalizate. Sau, poate, finalizate �n eternitate. Si de aceea, persuasiunea acestei minunate povesti �ntru zadarnicele chinuri ale dragostei se pãstreazã si astãzi nealteratã si zguduitoare. Iar cu c�t vremea se asterne mai temeinic peste toate cele ce vor fi fost, cu at�t �ntreaga istorie de neliniste si pasiune devine mai esentializatã si mai tulburãtoare. �nceputã la Viena, continuatã la Iasi si Bucuresti, apoi �n cãsuta de sub Cetate, story-ul se sf�rseste sub culmea dealurilor, dincolo de Pãdurea de Argint, l�ngã biserica nouã din Vãratec la umbra cãrei cruci adastã pe vecie morm�ntul vegheat de �ngeri al Veronicãi. Eminescu o cunoaste pe Veronica Micle �n 1872, la Viena. Ceva mai t�rziu, la Iasi, poetul i se adresa �ntr-o epistolã celei ce avea sã-i devinã muzã: „Stimatã doamnã, Asearã v-am zãrit �ntr-o lojã, pe care o ocupati la reprezentatia de binefacere datã �n folosul sãracilor, �n sala societãtii dramatice. Atunci mi-am amintit de invitatia primitã, de a veni �ntr-o joi la serata dv. literarã. Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o conceptie pe care o fãurisem �ncã la Viena, �ntr-un elan de patriotism. Trecutul m-a fascinat �ntotdeauna. Cronicile si c�ntecele populare formeazã �n clipa de fatã un material din care culeg fondul inspiratiilor. Cred cã voi putea ceti �n salonul dv. o poezie, av�nd un subiect cules din acest material. Primiti respectul meu. M. Eminescu“.
„Si pulbere tãr�nã din tine se alege / Cãci asta e a lumii nestrãmutatã lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia / Nimic din tine-n urmã nu va rãm�nea“
La Iasi, din 1874, �mpreunã cu Slavici, Miron Pompiliu si Samson Bodnãrescu frecventeazã salonul literar al familiei Micle. Asa se face cã, �ncep�nd din 1875, se �nfiripã acea dragoste �ntretinutã prin dedicatii poetice reciproce, tulburatã deseori prin mici ne�ntelegeri �n care profesorul Stefan Micle nu pare a fi implicat pentru cã �n aceastã chestiune el are pãrerea lui: „Mai multi rãutãciosi mi-au trimis scrisori anonime, �n care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea sã-mi doboare �ncrederea ce o am �n sinceritatea ei... invidiosii s�nt cei mai sc�rbosi oameni. “ Fiecare controversã e rezolvatã ulterior de o �mpãcare. �ntre timp, Veronica dob�ndeste si privilegiul de a cunoaste manuscrisele poetului. �n anul 1876 Eminescu transfigureazã liric criza pasionalã prin care trece, dar pãstreazã versurile �n caietele sale. �n 1877 pleacã la Bucuresti, ca redactor la gazeta „Timpul“, ceea ce oferã Veronicãi prilejul unor efuziuni sentimentalo-lirice �n care �si exprimã tristetea de a fi fost pãrãsitã. Dupã moartea profesorului Stefan Micle, care se �nt�mplã �n 1879, Eminescu face publicã intentia de a se cãsãtori cu Veronica. Dar relatiile dintre ei trec prin alte dificultãti si se prefigureazã chiar o posibilã rupturã. Ca de fiecare datã, momentul este depãsit si prietenia lor intrã �n normal. Veronica �l viziteazã pe poet �n mai multe r�nduri si cei doi poartã o asiduã corespondentã. �n 1880, o nouã ne�ntelegere �l face pe Eminescu sã afirme �ntr-o scrisoare: „Nu crede cã-si fac imputãri... Dacã am a imputa ceva, este numai mie... Re�nturnare din parte-mi nu e dec�t c-o singurã conditie. Aceasta e: sã-mparti soarta mea �n care trãiesc, sã fii a mea oricum as trãi si oriunde. “ Etern nerealizatul proiect de cãsãtorie revine �n discutie �n anul 1881. Peste doi ani �nsã se declanseazã boala lui Eminescu, urm�nd sase ani chinuitori, care se vor sf�rsi prin moartea am�ndurora �n vara anului 1889. Si chiar dacã versurile de pe morm�ntul iubitei s�nt sceptice �n fata marii treceri, se pare cã, cel putin �n acest caz, urmele rãmase s�nt edificatoare. Si poate vesnice. „Si pulbere tãr�nã din tine se alege / Cãci asta e a lumii nestrãmutatã lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia / Nimic din tine-n urmã nu va rãm�nea“.
|