Viata la cort, pe Pietricica
• un barbat �n v�rsta de 52 de ani, ramas fara casa, doarme de zile bune �ntr-un cort, pe Pietricica • sotia acestuia lucreaza de mai multi ani �n Italia, acolo unde si-a gasit un alt partener • barbatul sustine ca nu vrea sa deranjeze pe nimeni si de aceea a ales sa ocupe sase metri patrati, �n natura • desi i-ar fi placut sa �nvete carte, tatal sau s-a opus, spun�ndu-i ca „nu-l face popa“ • Niciodata nu se stie ce-i ofera viata omului. Constantin Resmuves, care are putin peste jumatate de secol, a fost om la casa lui p�na acum vreo sase ani, c�nd a primit o sentinta de evacuare din casa �n care a stat alaturi de sotia sa si �n care a crescut doi copii, acum �n v�rsta de 30 si, respectiv, 12 ani. E drept ca viata nu i-a fost niciodata usoara, dar p�na acum n-a mai ajuns sa doarma �ntr-un cort, printre buruieni �nalte de peste un metru. Spune ca s-a nascut pe strada Obor, �n Piatra Neamt, �n urma cu 52 de ani. Acolo l-au lasat parintii, care i-au dat casa mostenire, ei mut�ndu-se pe bulevardul 9 Mai. N-a fost cel mai cinstit om din lume, dovada faptul ca i-au facut cu ochiul bunurile altuia. �ntr-o zi, a furat un aparat de radio si a facut puscarie doi ani si opt luni. C�t el a stat dupa gratii, comunismul aflat �n floare i-a demolat casa parineasca. A umblat �n zadar pe drumuri dupa ce a fost eliberat. S-a �nsurat si s-a mutat �n casa pe care o avea aleasa lui. Acolo au stat peste doua decenii, cu bune si cu rele. Au crescut �mpreuna o fata, iar �n urma cu 12 ani li s-a nascut un baiat. Democratia a �nsemnat posibilitatea sotiei de a pleca �n Italia, pentru a c�stiga un ban. Din pacate pentru Costica, femeia lui si-a gasit un barbat care i-a placut mai mult dec�t cel pe care �l lasase �n tara. Au divortat si fiecare si-a dus destinul asa cum i-a fost harazit.
Trai prin tiharai de peste un metru
Constantin Resmuves sta de circa doua saptam�ni pe coasta Pietricicai, �ntr-un cort facut din paturi si ridicate pe niste capriori. Ca sa nu treaca ploaia prin ele, omul a pus pe deasupra, at�t c�t a ajuns, niste nailoane. Ne facem loc prin tiharai, pe o carare �ngusta si mai mult pieptis dec�t �n panta, pentru a ajunge la cortul din buruieni. Niste c�ini ne latra si ne g�ndim daca e bine sa �naintam, ori iesim mai c�stigati daca facem cale �ntoarsa. Fugarim animalele din cale, cu ajutorul unuia din conducatorii auto ai Monitorului, Nicu Cobuz, si ajungem l�nga „locuinta“ lui Costantin Resmuvres. „Stap�nul“ nu-i acasa, asa ca tragem cu coada ochiului c�nd la interiorul cortului, c�nd pe dianafara, c�nd la sarlele care �si faceau auzita prezenta la c�tiva metri de picioarele noastre. L�nga cort, doua ligheane, o galetusa de cinci litri �n care crestea rasad de ardei iuti, un scaun pe care era asezat un sul de h�rtie igienica si c�teva boarfe. Picura si ploaia uda tot �n cale. Dar asta n-ar fi prima data c�nd se �nt�mpla asa ceva cu agoniseala omului. La doi metri de ceea ce ar trebui sa se numeasca acoperis era un fotoliu, pe care proprietarul sandramalei �nchipuite se odihneste din c�nd �n c�nd, �n mijlocul naturii. Din cort, legat cu o ata roz de g�t si priponit ca sa nu plece „de acasa“, t�sneste un catelus catre picioarele noastre. Mai t�rziu aveam sa aflam ca dupa mormanul de boarfe mai statea un animalut - un pekinez negru, un ghem de blana care fugea de colo p�na colo, printre scai si buruieni. La c�tiva metri distanta de cort, statea cu carcasa �n sus un televizor, scos din uz de ceva vreme. Dupa acest scurt inventar facut �n lipsa stap�nului, aveam sa vedem cum din vale venea si „proprietarul“. O afectiune puternica a plam�nilor �l fac sa urce greu si sa se opreasca la fiecare c�tiva pasi. Asteptam sa ajunga la cort si ne spune foarte hotar�t ca nu vrea sa vorbeasca despre drama lui de a trai �n salbaticie, pentru ca nu vrea mila nimanui. Ne trebuie ceva timp sa-i domolim hotar�rea. Odata cu trecerea timpului, devine mai vorbaret, mai deschis fata de noi. „Acum sase ani a trebuit sa plec din casa pentru ca era a fostei neveste. Am stat pe unde am putut, pe la rude, pe la prieteni... �n ultimele luni am stat �ntr-o casa a unor oameni plecati �n Italia. Am avut grija de curte, am pus la punct gradina, am pus cartofi, am semanat unele, altele, dar au venit niste rude ale proprietarilor si m-au alungat. N-am avut alta posibilitate dec�t sa ma mut aici. Nu deranjez pe nimeni. Nu cer nimic. Nu vreau dec�t sa mor linistit“, a declarat Constantin Resmuves. �n timpul discutiilor, tiptil mai vine o catea l�nga noi. Ne asigura ca nu musca si ca tot timpul c�nd stap�nul apare l�nga cort, ea vine �n �nt�mpinarea lui si �l apara la nevoie.
Mila de la neamurile de altadata
Cum stateam la vorba, printre picaturile de ploaie si adierea v�ntului, apare si cumnatul lui mos Costica, un alt om cu care soarta nu a fost prea bl�nd. Nu intram �n amanunte, dar �i vedem m�inile din care i-au ramas �ntregi doar degetele mari, restul fiind retezate mai de la v�rf sau mai aproape de palma, pentru ca „a fost �ntr-o cr�sma, a parcat pe dreapta �ntr-o noapte de iarna si i-au degerat degetele, astfel ca nu iau mai putut fi salvate“. „Faceti ceva pentru omul asta, ca sa aiba o casa. Nu poate dormi aici toata viata. S-o apuca si el de un serviciu ca sa plateasca facturile, numai sa-i dea cineva o cheie ca sa aiba un acoperis. Noi s�ntem cumnati. Sotia mea, care a murit si cu fosta lui sotie s�nt surori. Chiar daca familiile noastre s-au destramat, noi am pastrat legatura. �i aduc aici, pe deal, o lingura de m�ncare, o sticla cu apa, sa aiba cu ce trai. E greu asa“, a spus cumnatul lui mos Costica. Am aflat ca pentru a avea un ban �n buzunar, omul din cort mai face c�te ceva care nu implica efort prea mult, pentru ca „bojogii nu-i permit sa ridice“. Se pricepe la zugraveli si, daca ar avea posibilitatea, ar putea ridica o casa de la temelie si p�na la acoperis, ar zugravi-o si ar da-o la cheie. Mai stam la povesti si aflam ca fiul �l viziteaza pe tatal lui, �i aduce m�ncare si stau la discutii. Apoi se �ntoarce la sora lui, �n grija careia a ramas. „Eu nu vreau sa semnez ca sa �l ia maica-sa la ea, �n Italia. Eu nu-mi v�nd copilul“, zice omul care era destul de curat, date fiind conditiile �n care traieste. �si varsa oful pe etncii din „vale“, de pe Aleea Tiparului, care i-au devastat cortul si i-au furat ce au gasit mai de pret �n el. „Au avut case peste case pe care le-au v�ndut si tot mai primesc locuinta sociala de la Primarie. Nu-i drept asa. N-am nimic cu tiganii, dar s�nt at�tea nedreptati... Fac c�te sapte-opt copii si nu se tem ca n-au cu ce sa-i creasca, unde sa-i tina. Au tabar�t pe mine si au stricat tot ce agonisisem eu si am putut cara aici. Mi-au furat ce aveam mai bun. Daca �i reclam la politie, nu ma crede nimeni. De aceea, vreau sa traiesc aici, sa n-aiba nimeni grija mea si nici eu a altora“, a mai spus mos Costica. Ne despartim de el, las�ndu-l sa-si faca loc printre boarfele din cort si c�teva umerase pe care fusesera puse niste sacouri pe care omul de pe deal le purtase �n vremurile bune. Si totusi are �ncredere �n cineva, �n Dumnezeu. Ca sa-l vegheze, a agatat doua icoane de toalele care �i tin loc de acoperis. Poate daca tatal sau, mecanic auto, l-ar fi lasat sa �nvete carte, altul i-ar fi fost destinul. „�n fiecare dimineata �l �njur pe tata ca nu m-a lasat sa �nvat carte. Am terminat profesionala si �n timp ce lucram la forja, la Mecanica Ceahlau, am facut si liceul. La Asachi. Am vrut sa �nvat carte, dar tata s-a opus. A zis ca daca el a fost mecanic auto, asta sa ma faca si pe mine. M-a trimis la munca. Spunea: „Ce, vrei sa te faci popa?»“.
Ne facem din nou loc prin tiharaile din care ne asteptam sa sara la noi vreun c�ine si intram �n partea urbana. Adica pe l�nga blocul D2, de pe Aleea Tiparului, un loc de nedescris, �n care mizeria si mirosurile pestilentiale s�nt la ele acasa. De civilizatie nu poate fi vorba. Nici la blocul amintit, nici pe deal, �n cortul care adaposteste trei suflete - un barbat si doi catei.
|