Monitorul de Neamt si Roman ziar cotidian din judetul Neamt
 Ultimele StiriStiri azi    Arhiva de stiriArhiva    Căutare articol în arhivaCăutare    Anunturi de Mica Publicitate NeamtAnunturi    Forum de discutiiForum    Redactia Monitorul de Neamt si RomanRedactia  
AutentificareAutentificare / Înregistrare 
Psihiatria politica sub regimul comunist
Pagina de start a forumului Monitorul de Neamt // Patrimoniu cultural, tradii Crează un subiect nou   Răspunde la subiect
Subiectul anterior :: Subiectul următor  
Autor Mesaj
Mos_Tautu



Data înscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Locație: P.Neamt

MesajTrimis: Vineri, 10 Aug 2007 17:02    Titlul subiectului: Psihiatria politica sub regimul comunist Răspunde cu citat (quote)
Mai jos aveti link de descarcare pentru monografia mea Psihiatria sub dictatura comunista.
Lucrarea a fost tiparita in 2005,iar copia tiparita se poate obtine de la autor.

Iata linkurile:

http://upload2.net/page/download/W8OsNmSwnLNcl1Q/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc.html

http://www.filehost.ro/174920/filehost_Psihiatria_sub_dictatura_comunista_Mon_doc/


http://www.filehost.ro/276748/Psihiatria_sub_dictatura_comunista_Mon_doc_doc/
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data înscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Locație: P.Neamt

MesajTrimis: Vineri, 10 Aug 2007 22:01    Titlul subiectului: CUVÂNT ÎNAINTE Răspunde cu citat (quote)
CUVÂNT ÎNAINTE

Sunt conștient că m-ați invitat aici să iau cuvântul în calitate de diletant. Probabil, specialiștii au ținut să afle și părerea unui diletant, în ceea ce privește consecințele experienței totalitare într-o țară din estul Europei asupra psihiatriei cobailor.
Ei bine, în această modestă calitate, îngăduiți-mi să vă propun un paradox. Specialiștii cunosc exact - am impresia - crimele psihiatrice oribile comise în ospiciile din Est. Bănuiesc, însă, că domniile lor cunosc mai puțin bine crimele psihiatrice, nu la fel de brutale, dar dezastruoase prin consecințe, săvârșite în afara ospiciilor. Căci, practic, vreme de peste 40 de ani am fost cu toții, aici, pacienți. E adevărat, niște pacienți aparte, adică lăsați în libertate. În plus, crima seamănă de această dată cu o depravare insidioasă. Așa cum mă voi strădui să vă demonstrez, ea are efecte care fac ravagii și astăzi.
De altfel, m-am convins recent, la ultimul eveniment politic din România, adică la alegeri, că tragedia în care ne-a aruncat sfârșitul celui de-al doilea război mondial nu s-a încheiat. Am fost niște naivi când ne-am imaginat, la revoluție, că am ieșit din coșmar. Acum se vede destul de limpede că, după ce ne-a înghițit o bună parte din viață, într-o anormalitate ce devenise pentru noi singura ”normalitate” posibilă, comunismul ne stâlcește mai departe destinul într-o libertate pe care nu ne pricepem încă să o trăim, fiindcă ne-am pierdut reflexele unui comportament normal.
De fapt, însăși conceptul de libertate a însemnat mulți ani - și în bună măsură mai înseamnă - doar ieșirea din cușcă. N-am înțeles și, probabil, nu înțelegem nici astăzi prea bine că libertatea are propria sa ordine. Îndeosebi, n-am înțeles că, așa cum animalele ținute mult timp în captivitate își duc în ele cușca atunci când li se dă drumul, readaptându-se greu la libertate, la noi trecutul nu ține în primul rând de arhive, nu se oprește la ceea ce “a fost“. El este încă activ. Strigoii merg pe stradă, vorbesc, uneori îi vedem la televizor. Noi înșine, câteodată, suntem fără să ne dăm seama propriii noștri strigoi.
Dar mă tem, să mă ierte oaspeții noștri, că un occidental nu are cum sesiza tragedia acestei situații, pentru simplul motiv că încearcă să judece, să analizeze - cu o logică normală - o anormalitate.
Occidentul s-a grăbit să salute sfârșitul comunismului, după care s-a relaxat și a devenit mai indiferent, fără să observe că pe scena Estului European s-a schimbat spectacolul, dar vechii “actori” forfotesc prin culise și nu și-au uitat rolurile. Pregătesc, poate, chiar un spectacol nou, care să combine cele două nenorociri ale secolului, comunismul și fascismul.
În fond, teroarea n-a fost singura noastră problemă. Ar putea înțelege oare un occidental de ce un om ca mine și-a pus întrebarea, într-o zi, dacă nu cumva o anumită formă de “înțelepciune”, ce a bântuit ca o molimă prin Est, a devenit principalul aliat al teroarei? La 18 ani am văzut Bucureștiul împânzit de uniforme rusești. Am simțit pe pielea mea cele două pietre de moară între care a fost prins acest secol, măcinat până la sânge între ideologii. Revoluția m-a prins la 63 de ani. Am îmbătrânit într-o anormalitate care a sfârșit prin a ni se părea, la un moment dat, ”normală”, în sensul că nu mai mira pe nimeni, răul banalizându-se. Cum să explici asta unui om obișnuit să despartă ce este normal de ce este anormal? Mai ales că lipsește, din păcate, o analiză serioasă și dreaptă a tragediei popoarelor din Est, iar în privința noastră au circulat destule prostii.
În România a avut loc prima manifestație anticomunistă din Estul Europei și prima rezistență armată împotriva ocupației sovietice, rezistență care a durat ani, în munți. Cu toate acestea, ne-a fost dat să auzim mirări superficiale, de genul: “Românii rabdă orice” sau “Mămăliga nu explodează”.
Câțiva ani înainte de căderea lui Ceaușescu, lucram la un manuscris pe care intenționam să-l trimit în Occident. Mă preocupa ceea ce eu numeam “a doua Poliție”, adică paradoxul că o tiranie tiranizează și cu ajutorul celor tiranizați. Mi-am amintit tot ce am citit despre formele de colaboraționism din Franța, în timpul ocupației, și de hipnoza pe care o exercita Hitler asupra germanilor. Cu ce eram noi mai răi decât alții? Încercam să supraviețuim, să nu cădem victime, exact ce au făcut și alte persoane în vreme de dizgrație. Totuși, nu puteam să nu văd că frica noastră îi ajută pe cei care ne înfricoșează pentru a ne înfricoșa și mai mult. Era mai mult decât evident că, pe măsură ce ne feream de riscuri, Ceaușescu și acoliții săi își permiteau și mai mult. Nebunia lui era stimulată de “înțelepciunea” noastră. Fără voia lor, persecutații deveneau complici cu persecutorii. Dar răul nu s-a oprit aici. Nu mai surprindea pe nimeni minciuna. Devenise o practică ”normală”. Ne acomodam cu răul, ne obișnuiam cu el. Și, cu timpul, aproape n-am mai știut ce era normalitatea normală. Nu mai vedeam decât anormalitatea “normalizată“. Ni se părea că, într-o lume ca a noastră, așa era normal să se petreacă lucrurile, ca sinceritatea să devină un risc, o “nebunie”. Realitatea îți amintea la fiecare pas că trebuie să fii atent ce spui, cui spui, dacă voiai să nu intri în atenția Securității. De aceea neacceptarea anormalității ca un factor normal părea nu atât un act de curaj, cât un semn de uzură a instinctului de conservare. Încât, nu faimoasa spălare a creierelor este poate crima cea mai perfectă a regimului comunist, ci cea mai durabilă. Un creier spălat nu mai are trecut. În schimb, un creier deprins să considere normală anormalitatea e amenințat să dispară – chiar și în libertate - de reflexele pe care le-a căpătat într-o istorie de cazarmă, unde adevărul este ca o pastă moale, ce poate lua orice formă, în funcție de ordinele date. Răul a intrat în limbaj, în modul de a gândi. Permiteți-mi să vă reamintesc ce zicea Euripide, că sclavul devine cu adevărat sclav abia când se comportă ca atare.
Toate acestea au lăsat urme pe care un străin le sesizează greu. Chiar și noi nu le mai observăm uneori. De fapt, există riscul, cred, ca în continentul care l-a dat pe Descartes să opereze la sfârșitul acestui secol două logici diferite: una mai pragmatică și egoistă, a Vestului, cealaltă, resentimentală și derutantă, a Estului, dispus să vadă în Occident “a treia Romă” care se sepără de “noii barbari”. Această stare de lucruri poate accentua și mai mult pericolul, deloc neglijabil după părerea mea, ca între Est și Vest să se creeze o ruptură încă și mai profundă, fiindcă în locul Cortinei de Fier ar fi o rană care ar face, practic, aproape imposibilă comunicarea.
Poate că unui occidental îi sună normal sau măcar pitoresc îndemnul lui Marx, de a ne despărți de trecut râzând. Mie sincer să fiu, mi se pare o enormitate. Și e greu de găsit, cred, un sfat mai absurd.
Mai întâi, cum să râzi de un coșmar? Ar fi un râs neghiob și, fără îndoială, indecent. Au fost săvârșite prea multe crime pentru a ne permite să izbucnim într-un râs isteric ca să exorcizăm într-un fel tragedia care a avut loc.
Apoi, noi nu am avut altă viață decât aceea pentru care ne-am temut. Ea a reprezentat singura șansă de a iubi ori de a contempla un cer plin de stele. Ceasurile noastre de tandrețe s-au amestecat cu disperarea. În ceea ce mă privește, în acest coșmar am devenit tată, am scris cărți. Să mă detest oare fiindcă uneori am fost fericit, în timp ce compatrioții mei erau maltratați de Securitate sau putrezeau prin pușcării? Mă rușinez pentru egoismul de a mă fi bucurat de zilele cu cer limpede, în vreme ce atâția români zăceau în celule întunecate, dar ce a fost, a fost, nici zeii nu mai pot schimba nimic, și pe urmă, e o vină oare să trăiești? Morala îmi spune că orice este lașitate, chiar dacă se reduce la neputința de a respinge o zi însorită din pricina urâțeniei istoriei. Dar nu mai vreau să fiu ipocrit, mă consider vinovat.
Mă consider vinovat că am tăcut mulți ani după ce tatăl meu a murit într-un spital, în urma unei banale peritonite, deoarece i s-a refuzat administrarea antibioticelor, nefiind colectivizat, nu pentru că am iubit viața chiar într-un regim criminal. În fond, vreau să spun că viața trăită nu este ca Zidul Berlinului, s-o dărâmi cu târnăcopul. Iată de ce ne este atât de greu să judecăm ceea ce “a fost”.
De aici provine, probabil, și iritarea cu care mulți dintre noi refuză aici orice discuție despre vinovăție, considerând fie că vina este egală, uniformizată, cu corolarul firesc, dacă toți suntem vinovați, toți suntem inocenți, fie că avem alte treburi mai urgente acum. Și-ți vine să spui și tu, ca un poet român din secolul al XIX-lea, ”ce a fost a fost, ce este e și va mai fi ce se cuvine”. Dar ce se cuvine? Nu cumva ceea ce “se cuvine” depinde de tăria de a privi în față ce “a fost”? Eu unul, recunosc, mă tem că avem nevoie să trecem printr-un purgatoriu pentru a regăsi, în sfârșit, normalitatea normală.

Octavian Paler
București 1994
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data înscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Locație: P.Neamt

MesajTrimis: Vineri, 10 Aug 2007 22:04    Titlul subiectului: INTRODUCERE Răspunde cu citat (quote)
INTRODUCERE


Fără unii ca noi și poate și fără mărturii de felul pe care noi le prezentăm în această carte, în psihiatria românească ar fi liniște căci, așa cum sublinia un apologet, “profesorii comuniști din psihiatrie erau și sunt generoși și de un profesionalism indiscutabil", iar în psihiatria noastră nu s-a schimbat nimic și nici nu trebuie să se schimbe.
Deși pare un paradox, lucrarea noastră este un adevărat samizdat, căci ea apare într-o lume psihiatrică nu numai conservatoare, dar care nici nu s-a desprins de dogmele comunist-materialiste, iar cei care păzeau “puritatea” ideologică în trecut o păzesc și astăzi, mânuind cu mare abilitate tactica aceea comunistă a formelor fără fond (utilizează de exemplu DSM-ul, dar fără a face referire la bazele ideologice ale psihiatriei americane).
Lucrarea noastră este ca și un samizdat și pentru că un grup de psihiatri nonconformiști, aflați ca și în trecut pe aceleași poziții (și nu mă refer doar la ierarhie) și într-o atmosferă de adversitate și de monopol al puterii, încearcă să alcătuiască o “CARTE ALBĂ” a psihiatriei comuniste românești și fac acest lucru sfidând conducerea post-comunistă a “profesorilor”, cât și a “celor care pretind că aparțin noii democrații, dar care “au mușcat" deja din ciolanul puterii, după care atâta au jinduit.
De fapt, psihiatria românească, înapoiată științific și instituțional, este nevoită încă pentru mulți ani să poarte cangrena vechii nomenclaturi, făcând să mai funcționeze acel “minister al adevărului” și organizând o adevărată instituție a corupției intelectuale, la care s-au aliat nu numai “profesorii”, dar și toți profitorii, foștii torționari din vechea organizare psihiatrică.
Dar să lămurim mai întâi pe colegii din alte specilități medicale, care privesc ca pe ceva bizar lupta din sânul psihiatriei, deși se fac a uita că decenii în șir psihiatria furniza secretarii de partid și alți politruci medicali, ca și cum acest lucru era un domeniu rezervat doar psihiatriei. Nu a venit oare vremea să ne întrebăm de ce?
Foarte frecvent medicii de alte specialități se întreabă pentru ce în psihiatrie s-a declanșat o asemenea dispută, în timp ce în alte specialități medicale problema se pune de a fi sau a nu fi un bun specialist (deși lucrurile nu stau peste tot așa).
În psihiatrie, însă, practica profesiei presupune nu numai acumularea unor cunoștințe biologice sau biochimice, cum este de regulă cazul medicinii somatice, dar și a unor temeinice cunoștințe de psihologie, sociologie, religie și chiar de filozofie, care se adaugă cunoștințelor biologice (psihiatria rămânând totuși în centrul medicinii).
Din aceste motive, în psihiatrie, așa cum vom vedea pe parcursul lucrării, sinonimii maeștrilor din specialitățile medicale au format o nomenclatură căreia partidul i-a trasat sarcina să creeze o “psihiatrie socialistă”, opusă psihiatriei occidentale, pe care ei o numeau în deriziune “psihiatria burgheză”.
Închipuiți-vă o asemenea absurditate într-una dintre disciplinele medicale, cum ar fi cardiologia sau chirurgia. Din aceste motive, comuniștii au considerat psihiatria ca pe un câmp de luptă ideologică, în care “emanațiile” filozofice marxiste trebuiau să lupte și să câștige disputa cu conceptele burgheze: psihologia și sociologia nemarxistă, pe care psihiatria din Occident și le adjudecase după un lung drum al dezvoltării multor științe umaniste, nu numai de esență biologică sau biochimică. Vom vedea pe parcursul lucrării cum pe această bază, psihiatria din țara noastră va fi practic politizată (în sensul ideologiei comuniste), organizată și condusă de oamenii regimului, agreați de către Securitate, psihiatria fiind nu numai în atenția organelor de partid, dar și a acelora de represiune.
Ce a urmat a fost doar un mic pas, pentru ca regimul comunist să se folosească de psihiatrie în scopurile sale represive, așa cum o făcea de fapt în toate domeniile de activitate, toate fiind aservite scopului păstrării puterii.
Dar această politizare comunistă a psihiatriei a dus aproape în mod reflex la apariția unei permanente rezistențe și chiar a unei mișcări de dizidență, căci ce ați fi dorit, iubiți colegi, să opunem noi “psihiatriei socialiste”, creată cu migală timp de aproape 50 de ani?
A susține azi că psihiatria practicată în România comunistă - în ciuda abuzurilor ideologice și a înapoierii științifice - a fost o desfășurare normală, și aceasta doar pentru a păstra o falsă “pace internă” sau în numele unei false colegialități echivalează cu o monstruozitate pe care doar somnul rațiunii o poate tolera.
“Psihiatria socialistă” trebuie să dispară împreună cu maculatura și nomenclatura care au fundamentat-o și aceasta atât din motive de moralitate, cât și din necesitate. Cerem deci îngăduință colegilor noștri și chiar opacului Minister al Sănătății, pentru a putea duce la bun sfârșit această lucrare, încetul cu încetul și cu stăruință.
Dar să privim puțin în jurul nostru. Tinerii și romanticii revoluționari au murit în decembrie 1989 cu ferma convingere că în România comunismul va fi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Respingerea comunismului a devenit, pentru acele momente, rațiunea de a se sacrifica a națiunii noastre și mai ales a tineretului nostru.
Însă, dacă în 1945 comuniștii lui Stalin știau că nu vor putea schimba un regim politic și nu vor putea comuniza România păstrând vechile structuri ale statului democrat burghez, trecând imediat la epurarea administrației, armatei, poliției, magistraturii și instituțiilor academice, revoluționarii din 1989 au avut naivitatea de a crede doar în puterea unei revoluții morale, pe care au stropit-o din plin cu sânge, crezând naiv în “convertirea” vechii nomenclaturi. Nu numai că s-au înșelat, dar s-au înșelat amarnic, motiv pentru care de atâția ani România se zbate încă în brațele unui criptocomunism tot atât de malign ca și comunismul însuși.
Dacă în 1945 în țara noastră existau doar vreo 800 de comuniști, în 1989 numărul celor adevărați nu părea să fie mult mai mare, căci cum altfel s-ar putea explica pulverizarea unui sistem represiv și a unui "partid de 4 milioane de oameni" în doar cîteva zile.
Dar, ca și în 1945, cohortele de profitori și de adepți ai unui materialism vulgar și ai corupției fără crez moral sau ideologic “s-au adaptat” rapid, preluând spre folosul lor tânăra și fragila societate românească post-totalitară. Treptat, a devenit clar că nu va mai exista un proces al comunismului, punctul 8 de la Timișoara, ca și spiritul Timișoarei au fost respinse și insultate în chiar noul Parlament al României, iar foștii deținuți politici, ca și foștii dizidenți își duc mai departe calvarul suferințelor, în timp ce revoluționarii din decembrie 1989 apar mereu ca figuri contestate, punându-li-se în spinare toate greutățile actuale ale țării.
Vechea nomenclatură s-a cocoțat din nou pe pozițiile anteriore, trecând de la dicteul fanatismului comunist, prin care își asigura în trecut existența parazitară, la promovarea unui “capitalism sălbatic” și de tarabă, pentru a compromite total idealurile revoluției române din 1989.
Dar ce face poporul, ce fac cei mulți, care ar trebui să-i înlăture pe acești profitori?
Poporul, purtând în spate acea “psihologie a cuștii” din care abia a ieșit, ca orice masă se teme de schimbare, iar sub comuniști simțul său politic care îl face pe om să fie o ființă unică în univers s-a atrofiat, cine știe pentru câtă vreme.
Ca și în trecut, poporul este lovit de putere în existența sa (șomaj, subnutriție, salarii de mizerie, permanenta inflație) și de aceea, ca și în trecut, cedează oricărui paternalism ieftin, tiradelor naționaliste, celor mai simple manevre propagandistice ale fostei și actualei nomenclaturi care și astăzi, fără nici o jenă, lansează cu succes lozincile “salvării poporului de moșieri și capitaliști” până la diversiuni ridicole, cum ar fi culpabilizarea foștilor deținuți politici, gen Ticu Dumitrescu sau Corneliu Coposu.
Este oare situația în psihiatrie schimbată? Nicidecum. Trebuie să recunoaștem, și comuniștii au confirmat-o cu putere, că medicina nu a fost niciodată independentă de puterea politică, dintre disciplinele medicale psihiatria fiind cea mai dependentă. Datorită naturii sale particulare, psihiatria are mereu de înfruntat probleme etice și de esență umană, dacă ar fi doar să ne gândim că ea este singura disciplină medicală autorizată de către societate să interneze o persoană uneori chiar împotriva voinței sale.
Pe de altă parte, psihiatria dispune de frontiere foarte vagi, iar psihiatrul, voluntar sau involuntar, își poate utiliza “puterea” în defavoarea libertății și autonomiei unei persoane. Psihiatria joacă deci și un rol “politic” activ, dacă luăm termenul de politic în accepțiunea de viață a "polisului”. Astfel, dacă în țările democratice extremiștii de dreapta sau de stânga nu vor avea niciodată de-a face cu psihiatria, în România comunistă, ca și în fosta U.R.S.S., practica psihiatrică a implicat factori ideologici și chiar politici, o parte a opoziției fiind etichetată ca ținând de domeniul psihiatriei. Se știe cât de imprecise sunt criteriile de diagnostic în psihiatrie, iar între simple simptome psihopatologice sau comportamentele neconformiste și un adevărat diagnostic clinic există o mare deosebire. Astfel, mulți dizidenți, supuși persecuțiilor și injustiției, trăind într-un permanent stres, au putut prezenta unele trăsături psihopatologice reale, dar ei nu puteau deveni prin aceasta adevărați bolnavi psihici și numai rațiuni de natură politică au făcut posibil acest lucru.
Ca și în alte țări comuniste, în România, trei structuri particulare dictaturii au forțat limetele psihiatriei:
1. Caracterul totalitar al statului;
2. Locul ocupat de către ideologie în toate domeniile;
3. Teama viscerală a regimului de a nu-și pierde puterea și privilegiile.
Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care decidea, inclusiv în a considera pe un individ nebun, iar pe de altă parte știința era supusă - ca să nu spunem servitoarea - ideologiei. Din aceste motive și psihiatria era “datoare” să participe prin toate mijloacele specifice la menținerea puterii regimului. Violența se exercita împotriva oricărui individ care nu se putea “încadra” în colectivitate, așa cum era aceasta definită de către partid, iar anormalul, ”bolnavul” era de aceea definit prin caracterul său “asocial”, atipic, motiv pentru care socialismul condamna pe toți cei “originali”, pe toți cei care gândeau altfel, toate minoritățile (chiar și grupuri religioase sau rock).
Față de mulți dintre acești indivizi se va exercita o violență “aseptizată “, o violență în “halate albe”, motiv pentru care “normalii” vor semăna tot mai mult cu o grădină zoologică, indivizii căpătând tot mai mult acea “psihologie a cuștii” pentru care era normal să voteze 99% pentru partid și conducător.
Dar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica în mod conștient în politica statului totalitar de la care aștepta de fapt anumite atitudini care să-i aducă avantaje. Apologeții “psihiatriei socialiste” explicau aceste “particularități” ale actelor lor prin aceea a existenței unor deosebiri “esențiale” față de psihiatria “burgheză”, adică aceea care se practică în Occident. Acest lucru a stat la baza respingerii fără discernământ sau argumente științifice a conceptelor psihologice și sociologice din psihiatria română.
La Honolulu (1977), Adunarea Generală a Asociației Mondiale de Psihiatrie a consemnat însă, în mod franc, utilizarea “psihiatriei socialiste” ca armă politică, adoptând următoarea rezoluție: ”Asociația Mondială de Psihiatrie ia notă de utilizarea abuzivă a psihiatriei în scopuri politice și condamnă aceste practici în toate țările unde se practică, invitând organizațiile profesionale psihiatrice de a renunța la aceste practici și de a le suprima. Asociația dispune de numeroase mărturii privind utilizarea sistematică a psihiatriei în scopuri politice în U.R.S.S.". Delegatul nostru la acest congres a fost ideologul comunist al psihiatriei românești V. Predescu, un politruc format la Leningrad (studenție și doctorat), alături de colegul lui de studii în U.R.S.S. - Milea Ștefan, care a primit și el să "haiducească" Departamentul psihiatriei infantile. Din acest motiv, reacțiile autorităților române au fost identice cu acelea ale U.R.S.S. Astfel, presiunilor externe li s-a răspuns invariabil că ele reprezintă un “amestec” în problemele interne, iar opoziției interne i s-a răspuns că atitudinea de condamnare a “psihiatriei socialiste” nu constituie decât “agitație anticomunistă”. Abuzul în sine a fost negat atât în U.R.S.S., cât și în România, iar din păcate, doar oficialii români mai neagă astăzi abuzurile psihiatrice din timpul regimului comunist.
Ce se întâmplă însă acum, după atâția ani de la căderea comunismului, cu cei peste 1.000 de psihiatri români? Nimic, sau ca să fim sinceri, psihiatrii sunt la unison cu țara de până în 1996, votând 99% pentru nomenclatura comunistă.
Trăind în frica și teroarea din trecut, psihiatrii români (o colectivitate în mare parte feminizată) trăiesc și astăzi, în libertate, același sindrom al “cuștii” sub conducerea foștilor “profesori” comuniști, văzuți de cei ce au fost favorizați chiar ca “generoși și de un profesionalism indiscutabil”, așteaptând ca de obicei să nu se întâmple nimic în psihiatrie.
Psihiatria occidentală dispune de lucruri cu care un psihiatru român format la școala comunistă nu este acomodat (mai ales datorită lipsei de cunoștințe psihologice sau sociologice, precum și ca urmare a noilor cuceri biochimice). Există în Occident un tip nou de instituții de tratament, care ar bulversa complet sistemul azilar în care s-a complicat asistența psihiatrică în perioada comunistă, cea care prezintă acum bufoniada “reformei”, pe care în realitate o resping. Cum să-și adjudece psihiatrul român toate acestea? Nu este oare mai bine ca, susținând pe vechii profesori (vechea nomenclatură), să mențină vechea organizare și vechile concepții cu care psihiatrul român s-a acomodat deja de peste 45 de ani? Se vede doar ce ravagii face reforma în orice domeniu în care este pusă în cauză. Și ce dacă psihiatria română va rămâne încă decenii în șir condamnată. Cât despre tineret, el fiind mai degrabă interesat de emigrarea în Vest, implicarea sa este ca și inexistentă.
Scriem această carte pentru că am simțit că demersul nostru se află de această dată “în sensul istoriei” și nu doar ca în ultimele cinci decenii, când ne-am luptat doar cu morile de vânt. O facem și astăzi chiar dacă încă establishmentul psihiatric este același (comunist și potrivnic). Parafrazând un verset biblic, adevărul trebuie strigat de pe acoperișurile caselor, iar dacă nu-l vom face noi atunci îl vor striga pietrele în locul nostru.
Autorul declară că întreaga teorie privind competența nomenclaturii și nivelul “înalt” al psihiatriei românești din perioada comunistă este o minciună, iar abuzurile etice din trecut au devenit o tragedie de care actuala psihiatrie trebuie să se purifice.
Făcând din psihiatrie servitoarea sistemului represiv, oficialii psihiatriei de astăzi au făcut și fac o greșeală istorică, nu numai împotriva unei discipline medicale, ci și a unei națiuni, a națiunii române. Participând ca oficiali la represiunea psihiatrică, ei au fost instrumente docile ale unei “organizații criminale” create de către statul comunist, fenomen pe care istoria nu l-a mai cunoscut decât în statul fascist-hitlerist. Și în loc să le fie rușine și să se pocăiască, foștii torționari, atacă, acuză, ca și cum istoria s-ar mai putea întoarce la comunism.
Competența lor? Să fim serioși. În ce domeniu a mai promovat comunismul competența? Dosarele de cadre, zecile de funcții pe linie de partid, studiile din U.R.S.S. sau la “Ștefan Gheorghiu”, acestea erau sursele competenței “profesorilor generoși și de un indiscutabil profesionalism”.
Am pornit la alcătuirea acestei lucrări mai mulți, la început chiar o organizație întreagă - A.P.L.R. (Asociația Psihiatrilor Liberi din România), dar, sub conducerea unor foști politruci, organizația a capotat lamentabil. Pe parcurs, mulți au văzut că din acest tip de activitate nu se pot trage avantaje, pe alții i-a apucat frica speriindu-se de gestul pe care era cât pe ce să-l facă.
Putem spune totuși că lucrarea reflectă punctul de vedere al adevărului și cel puțin al spiritului în care s-a format Asociația Psihiatrilor Liberi din România.
Supunem fenomenul abuzului psihiatric din România unei analize teoretice și în ceea ce privește modalitățile sale practice. Adversități de tot felul au fost sau nu rezolvate, dar cel mai greu a fost de trecut peste frica, teama permanentă de persecuții, greaua povară a trădării liderilor Asociației Psihiatrilor Liberi. Sute de cazuri de abuzuri psihiatrice nu au ajuns la noi, ele au fost ascunse cu grijă, ca și dosarele Securității. Treptat, elanul de a dezvălui cazuri de abuzuri s-a atenuat și o “monstruoasă coaliție” s-a format între foștii torționari și chiar conducerea Asociației Psihiatrilor Liberi, o elită de acum “realizată”: cu funcții de profesori, vizite în străinătate plătite de alții (vechea obsesie a românului comparabilă doar cu obsesia pentru salam), acces la putere, "stima și considerația" elitei comuniste etc. Din cauza acestor adversități considerăm lucrarea ca fiind incompletă, dar și ca o primă breșă în cetatea minciunii și a incompetenței.
Tartorii psihiatriei comuniste sunt încă în forță, deținând și astăzi toate atuurile puterii. Ei și cei câțiva conducători corupți despre care am vorbit sunt azi singurii interlocutori ai ministerului, ai străinilor care mai vin pe la noi și în special ai darurilor lor, singurii oaspeți ai reuniunilor internaționale, unde pleacă fără nici un ban din propriul buzunar și unde, chipurile, ar reprezenta psihiatria românească.
La fel ca în trecut, Occidentul înghite totul pasiv, din lene sau dezinteres, devenind astfel foarte ușor victima ofensivei celor care au luat puterea sau o dețin în continuare în psihiatrie. Dar, în fond, cum spune și Paler, de ce ar trebui să ne mirăm? Oare Ceaușescu nu a primit de la occidentali cele mai înalte titluri și nu s-a plimbat la Londra cu caleașca regală? De unde să știe el că aceștia nu sunt sinceri ("colegii" lui, oamenii de știință sau marii șefi de stat ai Occidentului). Și totuși, noi și alții ca noi vom fi mereu piatra de poticneală a acestor vechi și noi ‘‘profitori” ai psihiatriei, ai acelora care se opun oricărui progres al disciplinei noastre.


Păstrăveni - Jud. Neamț
20 iulie 1993

P.S. Din cauza decalajului de timp de la redactare la editare, o serie de evenimente sunt astăzi depășite (de exemplu ocuparea unor anumite fincții), iar o serie de tartori comuniști exemplificați au plecat spre “Câmpurile Elizee”. Faptele lor și situațiile descrise rămân pentru istorie, motiv pentru care această lucrare-document nu le poate eclipsa.

Piatra Neamț, 2005
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data înscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Locație: P.Neamt

MesajTrimis: Luni, 13 Aug 2007 12:19    Titlul subiectului: Link descarcare Răspunde cu citat (quote)
Instead, you can access the file at this URL:

http://groups.yahoo.com/group/DEMOCRATIA_IN_PERICOL-/files/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data înscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Locație: P.Neamt

MesajTrimis: Marți, 02 Oct 2007 9:59    Titlul subiectului: Linkuri descarcare monografie Răspunde cu citat (quote)
Linkuri descarcare monografie


http://sanzaiana.googlepages.com/Psihiatria_sub_dictatura_comunista-Mon.doc.doc

http://ioan-cucu.blogspot.com/

http://cucuioan.blogspot.com/
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
Mos_Tautu



Data înscrierii: 08/Aug/2007
Mesaje: 12
Locație: P.Neamt

MesajTrimis: Marți, 16 Oct 2007 14:37    Titlul subiectului: Invitatie Răspunde cu citat (quote)
Invitație



Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc vă invită joi, 18 octombrie 2007, ora 18,00, la o dezbatere cu tema:

„Psihiatria ca armă de represiune politică folosită de regimul comunist și reflectarea acestui fenomen în exil”.

Principalele puncte în discuție vor fi:
- metodele totalitarismului comunist importate în România pentru tratamentul aplicat in represiunea psihiatrică;
- legislația care a permis represiunea psihiatrică; Decretele 12/1965 și 313/1980;
- “asanarea socială a populației” cu ocazia manifestărilor oficiale - în directivele PCR și ordinele interne ale Securității;
- motivația internării;
- locuri de detenție (secțiile de boli cronice ale spitalelor de psihiatrie, spitalelor penitenciar cu profil de psihiatrie și închisorilor);
- tratamentele medicale psihiatrice și metodele de tortură aplicate în spitale și închisori și intervenția Securității în spitalele penitenciar;
- opoziție internă și internațională (persoane și instituții).
- victimele și traseul medical al acestora.

Vorbitorii principali vor fi: Gabriel Andreescu, Mihai Dănilă, Dragoș Marcu, Adrian Miclea, Marian Popa, Alexandru Șerbănescu, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu.

Dezbaterea va avea loc la Jockey Club (Str. Episcopiei nr.
Sus
Vezi profilul utilizatorului Trimite mesaj privat
publicitate
Pagina de start a forumului Monitorul de Neamt // Patrimoniu cultural, tradii Crează un subiect nou   Răspunde la subiect

 
Nu puteți crea un subiect nou în acest forum
Nu puteți răspunde în subiectele acestui forum
Nu puteți modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteți șterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteți vota în chestionarele din acest forum
Webdesign by webber.ro | Powered by SiteManager CMS
©2003-2006 Drepturile de autor asupra întregului continut al acestui site apartin în totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totală sau partială a materialelor este permisă numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.
Stiri Judetul Neamt | Index Stiri | Web Design CD Multimedia Judetul Neamt | Content Management System | rochii.ro - rochii de mireasa, rochii de ocazie, rochii de seara | Judetul Neamt