adelin_antonescu
Data �nscrierii: 24/Dec/2006
Mesaje: 5
|
 Trimis: Duminic�, 24 Dec 2006 12:47 Titlul subiectului: MISCAREA LEGIONARA versus FRANCMASONERIA SI COMUNISMUL (3-5) |
 |
|
|
ªi, totodatã, nici nu vãd cum ar fi putut legionarii sã aibe interes de-al suprima pe Nicolae Iorga. Adicã pe cel care, de la tribuna Parlamentului, în ºedinþã publicã a Camerei Deputaþilor, îi acuza, cu argumente, pe Evrei de „tentativã de asasinat care se face împotriva noastrã ca naþiune dominantã, de cãtre acei cari îmbracã formele cele mai vulpine ca sã-ºi arate dorinþa de a fi bunii noºtri fraþi”62.
62 Nicolae Iorga, În Chestia manifestaþiilor studenþeºti, Discurs rostit în ºedinþa din 17 decembrie 1909 a Camerei Deputaþilor, în Nicolae Iorga, Discursuri Parlamentare, vol. I-iu, partea I-a, Editura Bucovina, I.E. Torouþiu, Bucureºti, 1939, pag. 362, [D.P.v.I.p.I]
ªi care, de la aceeaºi tribunã, dizerta despre, „acea fireascã legãturã, ( între agitaþia socialistã ºi tendinþa evreiascã de a avea la noi mai mult decât toatã averea noastrã, decât tot creditul nostru, decât toatã înrâurirea asupra vieþii noastre politice”63.
63 Nicolae Iorga, Chestia agitaþiilor evreieºti, Discurs rostit în ºedinþa din 11 februarie 1910 a Camerei Deputaþilor, în [D.P.v.I.p.I], pag. 392
Pot însã crede cã, dacã Evreii ajunseserã stãpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit cãreia Traian Boieru (ºeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Miºcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu þine deloc de domeniul fanteziei.
Am amintit undeva cã legionarismul, ca dealtfel orice este omenesc, nu are cum sã fie suspus pãcatului. Are, fireºte, virtualier cuprinsã în însãºi fiinþa sa intrinsecã, posibilitatea de a pãcãtui.
Îþi mãrturisesc cã, mã frãmântã ºi mã contrariazã un text, despre „politicianii români cari, bine plãtiþi, pretind cã nu existã problemã jidãneascã”64 dar sub protecþia cãrora, comercianþii Evrei i-au ruinat, în sumedenie de zone ale þãrii, pe cei Români65.
64 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95
65 ibidem
Este încredinþat hârtiei de însuºi Codreanu. În Pentru Legionari. La pagina 95.
Nu l-am gãsit, eu unul cel puþin, comentat de absolut nimeni. Din nici o tabãrã sau oriunde altundeva.
Iatã-l: „Acestor politiciani, a cãror trãdare faþã de neam este aºa de îngrozitoare, dacã sunt vii, neamul va trebui sã le scoatã ochii; dacã sunt morþi, va trebui sã-i scoatã din morminte ºi sã le dea foc ciolanelor, în pieþele publice. Pe copiii ºi nepoþii lor, neamul va trebui sã-i urmãreascã în averi, confiscându-le ºi sã-i stigmatizeze cu epitetul de «copii de trãdãtori»”66.
66 CORNELIU ZELEA CODREANU, PENTRU LEGIONARI, PAG. 95: Exemplar ediþia 1936. Dãruit de Codreanu lui Aron Cotruº. Cu dedicaþie. Scrisã de mânã ºi semnatã. De însuºi el, Cãpitanul. Pe coperta interioarã. Volum aflat în Biblioteca de Documentare a Miºcãrii Legionare (din Bucureºti, str. Iacob Negruzzi nr. 1).
L-am citit ºi rãscitit. Este singurul de acest fel pe care l-am întâlnit în întreaga operã a acelui nr. 1 legionar a cãrui legitimitate de ªef al Legiunii nu a fost de absolut nimeni, vreodatã, pusã la îndoialã.
Ce sã înþeleg din el? Se aflã, lucru «de la ºapte poºte» vizibil, în contradicþie flagrantã cu însãºi esenþa spiritului scrierilor Cãpitanului – iubirea creºtinã. ªi este formulat atât de fãrã echivoc, încât exclud cu totul eventualitatea cã ar putea fi o metaforã, al cãrei mesaj adevãrat e altul decât cel ce se degajã din citirea literalã.
Îi defineºte personalitatea lui Codreanu? Sau nu?
Cãci, dacã da, tot restul operei cade.
Cu absolut toate consecinþele ce-ar decurge de-aici.
Aºadar miza-i enormã.
Fireºte, eficienþa demersului de dobândire a unei cât mai corecte înþelegeri ºi a unei cât mai pertinente interpretãri a gândurilor ºi/sau acþiunilor cuiva este condiþionatã de mãsura în care le percepi fidel corelarea cu circumstanþele în care ele s-au ivit.
E prea elementar cã, în situaþii dramatice, de extraordinar pericol ºi durere pentru el, orice om poate ceda nervos, mãcar pentru o clipã, ºi ca efect, gândi sau face, ceva complet opus adevãratului fond al personalitãþii sale.
Prin urmare, acel gând sau faptã nu-l defineºte.
Dar, la fel de elementar este cã, de asemenea, în situaþii limitã, semenul care le traverseazã, într-un moment de slãbire a autocenzurii se poate demasca prin reacþia sa.
În acest caz fapta sau gândul dezvãluindu-l exact aºa cum este de fapt.
E de prisos sã detaliez groaznicele presiuni care-l apãsau pe Codreanu în 1936. Cine este aºadar el? Cel al pasajului? Ori cel al operei?
Nu mã grãbesc sã dau verdict. Pentru cã sunt convins cã doar el singur ºi l-ar fi putut da. Prin propria-i fãptuire. Dacã ar mai fi fost lãsat sã rãmânã pe lume. ªi, mai cu seamã, dacã prelua cârma României.
Întreaga istorie stã mãrturie: în materie de revelare a personalitãþii, singurul test fãrã de greº este ce faci când deþii puterea ºi te simþi sigur pe ea.
Însã, aceeaºi întreagã istorie, mai dã mãrturie întru ceva. De permanentã ºi deloc neglijabilã importanþã: imponderabilul. Coeficientul ei de imprevizibilitate. De posibilitate ca firul desfãºurãrii efective a evenimentelor viitoare sã infirme chiar cele mai documentat construite scenarii. ªi asta ca efect al ivirii decisive a cine-ºtie cãrui element-surprizã.
În speþã, calculez inclusiv cu ipoteza cã legionarii preiau, la un moment dat, cârma României67. Cã îi înrâureºte legionarismul autentic ºi, prin urmare, gândul ºi fapta li-s în continuitate organicã faþã de matricea spiritualã Codreanu.
Transpun ei în practicã teribilul citat?
67 ªi nu neapãrat în chip de regim absolutist. Ci ca formaþiune care, fãrã a leza câtuºi de puþin democraþia, precumpãneºte politic net în stat, în calitate de singurã câºtigãtoare detaºatã a cursei electorale.
Totodatã, însuºi contextul european le este favorabil pe deplin.
Dezlegarea-ntrebãrii necesitã, fãrã doar ºi poate, reformularea ei astfel: Aflat, de asemenea prin ipotezã, într-o situaþie similarã cu a lor, CODREANU l-ar fi transpus?
Trebuie darã, prin coroborarea reperelor de care dispun, sã-mi dau silinþa desluºirii. A formulãrii unei opinii. Cu care simt cã îþi sunt dator.
Consider, precum îþi mãrturiseam un pic mai devreme, cã citatul nu are, absolut deloc, caracter metaforic.
Aceasta spre deosebire de un alt paragraf, de aproximativ aceeaºi facturã ca material de vorbe în ce priveºte partea punitivã: „Geme inima în noi de durere. Ne întrebãm, noi copii, sfâºiaþi sufleteºte, cum de s-au gãsit Români care sã se poarte cu atâta vrãjmãºie faþã de neamul lor? cum de s-au gãsit aºa de mulþi trãdãtori? Cum de n-au fost puºi la zid cu toþii sau arºi de vii în clipa trãdãrii lor?”68
68 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95
Aici, «puºi la zid» poate însemna demascaþi ºi destituiþi din funcþiile cheie pe care le deþin; «arºi de vii» poate însemna trãzniþi fizic ca pedeapsã aplicatã lor direct de cãtre Dumnezeu (mai cu seamã cã pentru aceastã interpretare pledeazã circumstanþierea «Ã®n clipa trãdãrii lor», adicã «instantaneu», vitezã ce depãºeºte în mod absolut, pentru speþã, posibilitãþile nu numai ale naþiunii noastre, dar chiar ºi pe cele omeneºti).
De asemenea, privesc textul în cauzã fãrã a-l deconecta nici de celelalte scrieri ale Cãpitanului, nu numai de Pentru legionari.
Concret, nu fac abstracþie de Cãrticica ºefului de cuib – Punctul 84:
„PUNCTUL 84. Primul punct de program legionar.
Dacã vã va întreba cineva sã-i spuneþi cã este: JURÃMÂNTUL PENTRU PEDEPSIRE.
A doua zi dupã victoria legionarã se va constitui TRIBUNALUL EXCEPÞIONAL, care va chema în faþa lui ºi va judeca pentru trãdare de Patrie:
a) Pe toþi jefuitorii banului public;
b) Pe toþi cei ce au primit mitã înlesnind afaceri;
c) Pe toþi cei ce cãlcând legile fundamentale ale þãrii, au persecutat, au închis, au lovit în legionari sau în familiile lor. Orice funcþiune ar deþine, de la jandarm pânã la ministru, nimeni nu va scãpa acestei judecãþi.
Prea ºi-au imaginat aceºti domni cã Þara Româneascã este moºia lor, cã legile s-au fãcut pentru ca sã le calce ei în picioare ºi cã noi suntem argaþii de pe aceastã moºie, pe care sã ne batã la spate cu biciul.
Naþiunea românã, conºtientã de drepturile ei va începe viaþa cea nouã prin OPERA DE PEDEPSIRE LEGALÃ.
Acest ceas îl aºteptãm ºi îl rãbdãm.
Fãrã acest CEAS AL PEDEPSIRII, nu este posibilã nici o refacere în aceastã þarã.
ªefii de cuiburi vor face rapoarte amãnunþite ºi foarte exacte asupra tuturor nelegiuirilor comise, înaintându-le ªefului Legiunii” 69.
69 Corneliu Zelea Codreanu, Cãrticica ºefului de cuib. Manual al Gãrzii de Fier, în [O.L.4], pag. 35
Opinez cã, aici nu mai e vorba de o pedepsire simultanã cu comiterea crimelor, ºi nici aplicatã direct de cãtre Divinitate, ci de cu totul altceva...
Da, îmi vei rãspunde tu: de cu totul altceva. ªi vei continua:
Ar fi fãcut legionarii justiþie pãmântescã în cadru legal – fie chiar servindu-se de o legislaþie pe care, deþinând puterea, ºi-ar fi putut-o lesne modela potrivit vrerii lor.
Însã de unde ºi pânã unde, textul prezentat, sugereazã mãcar cã posibila modelare, dacã se producea, ar fi inclus legiferarea pedepsei cu infirmitatea pe viaþã (scoaterea ochilor)? Ori pe cea cu profanarea în public a rãmãºiþelor pãmânteºti (arderea în pieþele publice a osemintelor deshumate)?
Mai ales datã fiind însemnarea intimã fãcutã de însuºi Codreanu, în închisoarea Jilava, la nici ºase luni înainte de a fi asasinat: „Când am terminat Evangheliile, am înþeles cã stau aici, în închisoare, din voia lui Dumnezeu; cã, deºi n-am nici o vinã sub latura juridicã, El mã pedepseºte pentru pãcatele mele ºi-mi pune la încercare credinþa(. M-am liniºtit. A cãzut liniºtea asupra zbuciumului meu din suflet(”70.
70 Corneliu Zelea Codreanu, Însemnarea intimã din data de marþi 14 iunie 1938, în Corneliu Zelea Codreanu, Însemnãri de la Jilava, Ediþie îngrijitã de Radu Dan Vlad, Editura Majadahonda, Bucureºti, 1995, pag. 48
„ÃŽnsemnãrile de la Jilava constituie un zguduitor document uman. Ele reproduc mãrturia unui om ce ºtie cã mult nu mai are de aºteptat de la oameni, cã viaþa ºi lupta lui, din ceasul în care însuºi Regele s-a pus în fruntea tagmei rãufãcãtorilor, aparþin vrerii Dumnezeieºti”71.
71 Horia Sima, Cuvânt înainte la volumul Corneliu Zelea Codreanu, Însemnãri de la Jilava, Ed. cit., pag. 5. Cuvântul înainte a fost redactat pe 10 iunie 1951.
Iar mãrturisirea citatã îºi are, embrionar, obârºia cu nu mai puþin de doi ani mai devreme.
Astfel, Pentru legionari este deschis cu urmãtoarele cuvinte: „ÃŽn acest volum este scrisã povestea tinereþii mele, de la 19 la 34 ani, cu simþirile, credinþa, gândurile, faptele ºi greºelile ei”72.
72 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, MOTTO-ul, pag. 3
Prin urmare, atenþie: ºi greºelile.
Consider atât precizarea în sine, cât ºi locul din lucrare în care autorul sãu o plaseazã ca fiind demne de toatã luarea aminte.
Fiindcã într-o lucrare autobiograficã, sã fii întâmpinat încã din motto cu o astfel de lãmurire...
Mie personal îmi spune mult despre gradul de sinceritate al scriitorului. ªi îndrãznesc sã cred cã ºi þie...
Apoi, chiar poziþionarea în cadrul economiei întregii lucrãri a teribilului citat de la pagina 95, îmi apare ca încãrcatã de semnificaþie.
Lucrarea-i alcãtuitã pe principiul prezentãrii cronologice a evenimentelor.
Capitolul Problema pãmântului românesc, din care face parte citatul, îl premerge pe cel consacrat comentãrii arhimediatizatului complot studenþesc din octombrie 1923.
Prin urmare citatul exprimã gândul unui tânãr abia trecut de 20 de ani (Codreanu fiind nãscut în 1899). A unui tânãr student de etnie românã73 care, evaluând situaþia, perspectivele ºi implicaþiile compoziþiei etnice a mediului universitar în care intrase de [cenzurat]ând, se îngrozea cu privire la soarta Neamului (consideraþiile din Problema pãmântului românesc formeazã, practic un segment al secþiunii cu tema numerus clausus).
A unui tânãr în concepþia cãruia: „Trãdarea ne-a mãcinat puterile neamului” 74 ºi „nu vom putea face nici un pas înainte fãrã pedepsirea trãdãtorului” 75.
73 Chiar dac̣ sonoritatea numelui ancestral de familie al taṭlui ṣu este poloneẓ РZelinski:
„ÃŽn timpul ocupaþiei austriace ºi anume în epoca posterioarã anului 1786, când Bucovina a trecut sub administraþie polonezã, devenind, dupã expresiunea d-lui prof. Iorga, în «Histoire des roumains de Bucovine» pag. 61: «un simplu district al Galiþiei», numele de Zelea a fost transformat de autoritãþi, în ºcoalã sau în armatã, în acela cu rezonanþã polonezã de Zelinski.
Operaþia aceasta de polonizare a numelor moldoveneºti era, de altfel, generalã în acea epocã în Bucovina . Sistemul fãcea parte dintr-un ansamblu mult mai vast de «persecuþiuni sistematice împotriva oricãrui lucru care amintea în administraþii, în ºcoalã ºi chiar în viaþa socialã, epoca Domnilor Moldoveni» (N. Iorga, op.cit., pag. 62)., Cuvântul apãrãrii – pledoaria avocatului Lizeta GHEORGHIU – în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din mai 1938, în culegerea de texte Din luptele Tineretului Român, (1919-1938), Editura Fundaþiei Buna Vestire, 1993, pag. 362
Minifiºã sinteticã:
„Familia Codreanu sunt români autentici din comuna Igeºti, jud[eþul] Storojineþ, provincia istoricã Bucovina, care de fapt este nordul Moldovei.
Numele ancestral nu era de Codreanu, ci( de Zelea.
ÃŽn vechea limbã româneascã, cuvântul «Zelea» înseamnã «cel perfect». Din familia verbului «a zeli - zelire».
La 50 de ani de la anexarea Bucovinei( autoritãþile au fãcut un recensãmânt al populaþiei ºi din oficiu, (în scopul de deznaþionalizare a românilor, (;)Emin a devenit Eminescu, Porumbescu a devenit Golumbovici ºi Zelea a devenit Zelinski. ÃŽn 1899 tânãrul de 21 de ani Ion Zelinski a emigrat din Bucovina - Buchenland ºi a venit în Moldova, unde în anul 1900 ºi-a schimbat numele din Zelinski în Codreanu ºi a devenit profesor de limba germanã la Liceul din Huºi. Când a intrat în politicã alãturi de prof. A.C. Cuza, prof. Ion Codreanu ºi-a reluat numele ancestral de Zelea ºi astfel toþi descendenþii sãi se numesc Zelea-Codreanu”., ªerban Milcoveanu, Teroarea de Stat pânã la 22 decembrie 1989, volum editat fãrã scop lucrativ de Asociaþia foºtilor preºedinþi ai Studenþimii persoanã juridicã ºi Liga pentru apãrarea Adevãrului Istoric persoanã juridicã, Bucureºti, 2004, pag. 199
74 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 190
75 ibidem
ªi-atunci:
ÃŽntre
„(sã ne procurãm revolvere ºi sã tragem în ei”76 [„în toþi acei pe care îi vom gãsi mai vinovaþi de trãdarea intereselor româneºti”77], „dând un exemplu groaznic care sã rãmânã de-a-lungul istoriei noastre româneºti”78; cu completarea cã „ce se va alege dupã aceasta de noi, vom muri sau vom rãmâne toatã viaþa în închisoare, nu mai intereseazã”79
76 ibidem, pag. 168
77 ibidem
78 ibidem
79 ibidem
ºi
„(;)aici, în închisoare, (;)deºi n-am nici o vinã sub latura juridicã, El mã pedepseºte pentru pãcatele mele ºi-mi pune la încercare credinþa(”80; întregit cu „A înviat Hristos, sãdind nãdejdea învierii din morþi; (;)viaþa noastrã nu se terminã aici, la aceºti aºa de trecãtori 60-70 ani; cã se prelungeºte dincolo”81; „(;)Vom învia din morþi în numele lui Hristos, adicã în afarã de credinþa în Hristos nimeni nu va învia ºi nu va fi mântuit”82
80 idem, Însemnãri de la Jilava, pag. 48
81 ibidem. pag. 43
82 ibidem. pag. 43, 44
ce sublim urcuº spiritual ºi-a pus amprenta pe personalitatea lui Codreanu? Pe fondul ei.
La capãtul urcuºului, ce-a mai pãstrat fondul acesta, afarã decât, condensat spus, [cenzurat]ãþenia sufleteascã?
Ce-a dobândit acest fond, în esenþã, altceva decât maturitatea duhovniceascã? ªi care-i rezultanta lor fireascã?
Mai cu seamã dacã semenul care le cumuleazã ºi le poate exterioriza în voie?...
Aºa e cu putinþã Fenomenul Legionar. ÃŽntru „adevãrata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea verticalã a credinþei ºi omeniei, a onoarei ºi luptei jertfelnice, a marilor virtuþi cristice”83.
83 Vasile Posteucã, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, f.a., pag. 62
Aºa se face cã „revoluþia legionarã evitã rãbufnirile violente, manifestãrile în tot momentul prin greve, atentate84, revendicãri... Perseverenþa ei nu se concentreazã în asemenea reacþii pur exterioare de naturã epidermicã. Revoluþia legionarã lucreazã în substratul imponderabil al sufletului, acolo unde reacþiile sunt în mare parte de naturã afectivã, dar amestecate cu efort reflexiv”85.
84 „Chiar dacã – observã Faust Brãdescu – în lume s-a împãmântenit criteriul extrem cã o revoluþie nu se afirmã decât prin vãrsare de sânge ºi prin rãsturnare violentã a stãrii de fapt, Miºcarea Legionarã [,drept regulã,] nu acceptã acest punct de vedere ca mijloc al revoluþiei legionare.
ÃŽl acceptã, totuºi, într-un singur caz, acela extrem al unei guvernãri abuzive, transformatã în tiranie, cum a fost cazul regelui Carol al II-lea care, în ultima fazã a domniei lui, devenise un tiran sângeros, a cãrui asuprire devenea, vãzând cu ochii, mormântul neamului românesc”., Faust Brãdescu, Viziunea integralã a Revoluþiei Legionare, Prefaþã de Dr. Gheorghe Buzatu, ediþie îngrijitã de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba francezã de Mãdãlina Martin, Editura Majadahonda, Bucureºti, 1997, pag. 54
De ce?
Fiindcã – precum relevã Dumitru Stãniloae – „pe lume sunt trei mari realitãþi: insul, neamul ºi umanitatea. Dar una fãrã alta nu pot exista. Insul existã prin neam ºi umanitatea se manifestã tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie sã afirme în acelaºi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinatã etnic.
Neamul este matca ontologicã în care îºi gãseºte aºezãmânt ºi rânduialã concretã existenþa umanitãþii. ªi prin matca aceasta ºi în ea existãm noi ca inºi determinaþi.
Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realitãþilor permanente. Rãdãcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rãdãcinile neamului sunt în ordinea metafizicã a existenþei.
Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcã trãinicia tuturor realitãþilor ce existã, pentru a risipi ce-i fãrã vlagã lãuntricã ºi a confirma ceea ce þine tenace în existenþã, sã ne fie aceea de-a ne menþine ca neam în identitatea proprie”., Dumitru Stãniloae, Sã rãmânem identici cu noi înºine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945. Textul se regãseºte în volumul Dumitru Stãniloae, Naþiune ºi Creºtinism, Editura Elion, Bucureºti, 2003, pag. 181, 182
Detaliez:
„Neamul românesc este o sintezã biologic-spiritualã a mai multor pãrþi care au intrat în compoziþia lui. Cele principale sunt: elementul dac, elementul latin ºi creºtinismul ortodox”., Dumitru Stãniloae, Idealul naþional permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 4, 1940. Textul se regãseºte în Dumitru Stãniloae, vol.cit., pag. 103
Acest neam, alcãtuit, fireºte, din oameni, „este o sintezã nouã, o individualitate proprie, cu un principiu de viaþã deosebit de toate pãrþile componente. Legea cea mai înaltã de viaþã a neamului nostru, legea care îl exprimã ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe care o trãieºte ca întreg, nu care e proprie vreuneia din pãrþile lui”...(ibidem). Astfel, „caracteristicile elementelor componente sunt strãbãtute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualitãþii noi, care este românitatea”. (ibidem) Aºadar, „putem spune cã legea cea mai înaltã de viaþã a poporului nostru este românitatea”., ibidem
„Omul e destinat sã se dezvolte ca om , prin comuniunea cu ordinea eternã, pânã la asemãnarea( deplinã cu aceastã ordine...înaintea lui stã un progres spiritual ale cãrui limite nici nu ni le putem închipui”., ibidem, pag. 105
Privitor la aceastã ordine, putem observa douã lucruri, ºi anume:
a) cã „a apãrut ca sistem de valori de sine stãtãtoare numai raþiunii filosofice din timpurile anterioare. Creºtinismului, ca ºi oricãrei alte religii, ele i-au apãrut ca atribute ºi manifestãri ale unei persoane absolute.
Astãzi se apropie de acest punct de vedere ºi filosofia.;
b) cu cât ne ridicãm pe scara entitãþilor create, cu cât ne apropiem de treapta pe care stã persoana omeneascã – de singurã entitate înzestratã cu putinþa comunicãrii cu ordinea eternã –, înþelegându-se prin aceasta cã ºi acea ordine trebuie sã aibe un caracter personal, vedem validându-se tot mai mult principiul individualitãþii, al deosebirii dintre diferiþii indivizi. Atomii unui element, moleculele unei [uneia ºi aceleiaºi] materii sunt strict identice (prezintã identitate deplinã între ele n.n.); indivizii unei specii vegetale nu mai prezintã aceiaºi uniformitate, legea de viaþã a speciei e atotputernicã. Cam acelaºi lucru se petrece ºi în lumea animalã. ÃŽn clasa persoanelor omeneºti însã, individul nu mai e dominat în exclusivitate de instinctele speciei, ci urmeazã un drum în bunã parte ales de sine în chip liber. Drumul acesta e o rezultantã a individualitãþii sale libere, dar de o anumitã originalitate, ºi a ordinii eterne; este rezultanta felului sãu propriu de relaþie ºi de colaborare cu acea ordine.
Relaþia cu ordinea eternã constã în a descifra pretenþiile ei – aceasta e cunoaºterea – ºi a rãspunde acestor pretenþii, prin realizãrile de ordin social, moral, politic, artistic, etc. Prin relaþia aceasta se încorporeazã continuu câte ceva din ordinea eternã în persoana omeneascã ºi în ordinea lumii create, prin mijlocirea acestui instrument, acestui canal, care este personalitatea omeneascã.
ªi, întrucât nu existã [o anumitã] persoanã omeneascã, sau [un anumit] grup înrudit de persoane omeneºti – neamuri – prin care sã se poatã încorpora aceastã ordine în multiplicitatea nesfârºitã a aspectelor ei, este datã mulþimea de individualitãþi etnice, pentru ca fiecare sã încorporeze în sine, dupã structura ºi posibilitãþile proprii, într-un anumit fel acea ordine, corespunzãtor cu [una, respectiv] unul din nenumãratele posibilitãþi ºi aspecte cuprinse în ea.
Precum fiecare ins creºte în spirit, în însemnãtate, prin relaþie pozitivã, prin înaintare spre plenitudine spiritualã, cu acea razã a ordinii divine care-i este adecvatã fiinþei lui, tot aºa, neamurile, cresc în puteri prin acel fel de comunicare activã cu ordinea eternã care le este proprie lor, care le e indicatã, de fiinþa lor originalã, ca întreg, care formeazã legea cea mai înaltã a individualitãþii lor etnice.
Din aceasta rezultã cã idealul permanent al neamului nostru este creºterea spiritualã – aceasta presupune, desigur, ºi o bazã corespunzãtoare de existenþã fizicã – printr-un fel de relaþie cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnicã, de românism; printr-o comuniune româneascã cu Dumnezeu.
Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spiritualã transcendentã? Acesta, ne-o spun istoria ºi viaþa actualã a poporului nostru, este ortodoxia”., ibidem, pag. 105, 106
„Ortodoxia e har dumnezeiesc, adicã prezenþã familiarã a lui Iisus printre noi, transfigurându-ne viaþa, adâncindu-i înþelesul, dându-ne rãbdare ºi curaj în mijlocul neajunsurilor, într-o mãsurã în care nu ne-ar putea da, dacã ar lipsi Hristos, nici un om, oricât ar pretinde cã-l înlocuieºte exact”., Dumitru Stãniloae, Ortodoxia, lumina lumii ºi inima neamului nostru, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940. Textul se regãseºte în Dumitru Stãniloae, vol.cit., pag. 111
Faptele ce însoþesc firul scurgerii timpului atestã cã „datoritã ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a avut nici un ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. ªi, ajutat de El, toate le-a biruit. Au fost, în schimb, alte neamuri, puternic încrezute în oameni ce se dãdeau asemenea lui Hristos, care nu ºi-au putut menþine existenþa lor ca stat.
Ortodoxia, fiind vedere dreaptã a voii Dumnezeieºti ºi a posibilitãþilor ºi a þintelor omeneºti, precum ºi comunicare neintermediatã cu Iisus Hristos – e ºi viaþã dreaptã, e ºi blândeþe, e ºi sfinþenie. Iar când trebuie sã fie eroism, e eroismul cel mai dezinteresat, mai curat, mai lipsit de cruzime ºi de poftã de stãpânire. Oportunismul ºi cinismul politic e strãin de sufletul crescut în ortodoxie”., ibidem
„Credinþa creºtinã e pentru credincios un impuls spre afirmarea comunitãþii naþionale, spre iubirea, mai presus de fire, a celor cu care firea l-a aºezat în relaþii fundamentale de viaþã. Creºtinismul rãzbate în mod necesar spre naþionalism. Mântuirea e desigur o problemã care trebuie sã frãmânte personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobânditã de om printr-o trãire de eu izolat, ea nu se împãrtãºeºte omului în asceastã calitate – care e anormalã –, ci în calitatea lui de membru al unei comunitãþi, iar cea mai fireascã comunitate este cea naþionalã”., Dumitru Stãniloae, Creºtinism ºi naþionalism, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940. Textul se regãseºte în Dumitru Stãniloae, vol.cit., pag. 119
„Apropierea creºtinismului de naþiune a fost uºuratã ºi de filosofia mai nouã, care a descoperit cã realitatea cea mai înaltã nu e cea a obiectelor, ci cea omeneascã, iar aceasta nu se poate gãsi normal ºi cu posibilitãþi de plenitudine, decât în comuniunea dintre persoane. Aceasta e natura, iar creºtinismul nu face decât sã-ºi toarne harul în aceastã naturã, ca s-o desãvârºeascã. Creºtinismul e perfecþionarea relaþiei naturale dintre om ºi om, desãvârºirea comuniunii, desãvârºirea dragostei, sau legãtura desãvârºirii.
De aici nu e decât un pas pânã la a spune: cea mai naturalã dintre relaþii, dintre manifestãrile necesare naturii, este comunicarea cu cei apropiaþi, care au în toate cazurile fireºti, aceeaºi limbã, aceeaºi istorie, aceleaºi aspiraþii, acelaºi destin. Naþiunile sunt comunitãþi de destin, comunitãþile cele mai temeinice, mai statornice, înfãºurate prin mai multe fire de legãturã, deosebit de profunde, faþã de alte feluri de comunitãþi, cu mult mai trecãtoare (de durabilitate inferioarã n.n.), mai superficiale. (de profunzime redusã n.n.). creºtinismul n-a venit sã se opunã tendinþelor celor mai fireºti de comuniune, concretizãrilor celor mai profunde ale acestor tendinþe, n-a venit sã înãbuºe natura, sã o facã sã caute alte forme de comuniune mai puþin fireºti (cu deficit de organicitate n.n.), ci sã intensifice, sã înalþe, sã desãvârºeascã formele naturale ale relaþiilor omeneºti.
Comuniunea este chiar o condiþie fundamentalã a mântuirii. Nu poþi împlini voia lui Dumnezeu, nu poþi exercita faptele creºtineºti, nu poþi afla ºi experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii. Aceasta se coloreazã ºi se umple întotdeauna de alt conþinut, dupã cum credinþele celor ce o întreþin sunt altele. Dar, în afarã de ea nu se poate trãi religia. Iar comuniunea cea mai fireascã, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiaºi naþiuni. ÃŽn mod necesar, ea trebuie folositã pentru trãirea în cadrul ei a conþinutului religios. Un creºtin e fericit de þesãtura de ocazii ce i-o oferã apartenenþa la comunitatea naþionalã, pentru a-ºi trãi în ea conþinuturile religioase. ÃŽntrucât e om legat de un spaþiu, împletit prin limbã, prin istorie, cu un grup naþional, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altã comuniune, cãci pentru aceasta ar trebui sã fugã din þara unde s-a nascut, unde l-a destinat Dumnezeu sã trãiascã”., ibidem, pag. 118, 119
„Dumnezeu nu mã va rãsplãti pentru modul cum am ºtiut sã mã desfac de comunitatea fireascã în care mi-a fost dat sã trãiesc, ci dupã modul în care am afirmat aceastã comuniune, cu voinþa ºi cu iubirea mea creºtinã.
Dumnezeu priveºte pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunitãþi mai largi, priveºte propriu-zis comunitãþile ºi, prin ele, face pãrtaº pe om de har ºi mântuire. ªi întrucât comunitãþile cele mai fireºti sunt neamurile, de ce n-am spune cã privirea directã a lui Dumnezeu cade pe neamuri, ºi numai întrucât inºii fac parte din neamuri, simte fiecare [dintre ei] privirea lui Dumnezeu asupra lui.
ÃŽn cartea lui Daniil se spune cã Dumnezeu pune în cumpãnã împãrãþia, nu pe ins în parte. Iar la Apocalipsã se vorbeºte de mântuirea neamurilor, nu a inºilor”., ibidem, pag. 119
Iar dacã, aºa cum accentueazã Nae Ionescu, „un creºtin este, luptã ºi cere împlinirea legii lui Dumnezeu”(Nae Ionescu, Iertarea creºtinã, în Cuvântul, an III, nr. 624 din 29 noiembrie 1926. Textul se regãseºte în Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 114), iar aceasta cere ca fiecare fiinþã umanã sã evolueze spiritual prin simbiozã cu comunitatea naþionalã de iubire din care face parte, înþelegem cã, între direcþiile majore ale activismului nostru personal, trebuie sã includem, permanent ºi pregnant, apãrarea naþionalitãþii noastre româneºti. ÃŽn acest sens, sã ne fie mereu viu în conºtiinþã cã pentru pãstrarea, neºtirbitã, a fiinþei naþionale, avem, fiecare dintre noi, deplina îndreptãþire ºi sfânta obligaþie de a folosi, în situaþie de necesitate – adicã dupã ce, fãrã succes, am întrebuinþat toate mijloacele paºnice – chiar violenþa fizicã.
Aceasta deoarece, exemplificã acelaºi Nae Ionescu: „ªtim cã batjocorit, scuipat, pãlmuit ºi spânzurat (pironit n.n.) pe cruce, Hrisos a gemut îndurãtor: Iartã-le lor Doamne, cã nu ºtiu ce fac! Dar tot Hristos, îndurãtorul a toate, e cel care a luat biciul ºi a gonit pe zarafii ºi [pe] negustorii care spurcau casa Domnului. De ce se uitã aºa uºor lucrurile acestea? De ce nu ne dãm seama cã blasfemãm ºi batjocorim tocmai ce e mai cutremurãtor de sublim în creºtinism, atunci când bagatelizãm iertarea creºtinã, fãcând din ea o muºama cu care sã acoperim pãcatele ce se fac împotriva legii?...De-þi va greºi aproapele tãu nu de ºapte ori, dar (ci n.n.) de ºapte zeci de ori câte ºapte, iartã-l pre el” (ibidem)... Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: iertarea greºiþilor noºtri echivaleazã cu indiferenþa faþã de rãul care ni se face, pentru cã acest rãu noi nu-l simþim, [adicã] nu trebuie sã-l simþim. Aºa fiind, iertarea nu e un principiu de moralã, ci o metodã terapeuticã pentru prelucrarea noastrã personalã. Dar, atunci, iertare pentru pãcatele împotriva legii nu existã pentru noi; ea nu stã în mâna noastrã, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu sã ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrãzneala ºi orgoliul acesta ne-ar pierde. ÃŽncetaþi deci, mieluºei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate”., ibidem |
|
Autentificare
