Centenarul Marii Uniri si „Pohta ce-am pohtit!“
Pe 1 decembrie 2018 suntem porniti, cu mic cu mare, sã sãrbãtorim
100 de ani de la Marea Unire, pe teritoriul unei Românii mult mai
mici decât aceea de acum un secol. Proiectul creãrii unei structuri
statale prin unificare a fost visul din totdeauna al omenirii, indiferent
de meleaguri. În zona noastrã, carpato - dunãreanã, proiectul
unificãrii
istoria îl consemneazã ca pornind de la Burebista si finalizându-se
în
anul 1918. Douã milenii de frãmântãri, iluzii, deziluzii si sacrificii.
Pornind în sens invers, de la Mare Unire din 1918, mitologia
unificatoare a fost dominatã permanent de figura marilor domnitori
înaintasi, Mihai Viteazu si Alexandru Ioan Cuza. Nici mãcar regimul
comunist nu a rescris aceste file de istorie, cu scopul de a
minimaliza sau estompa imaginea marilor domnitori unificatori, în
încercarea de a-si asuma meritul acestui act istoric. În schimb, sunt
suficiente dovezi cã monarhia, atât prin Carol I, cât mai ales cea a
insipidului rege Ferdinand, a fãcut tot ce i-a stat în putintã pentru a-i
marginaliza pe acesti domnitori. Norocul nostru a fost cã memoria
colectivã le-a retinut faptele, pânã la rang de legendã. În ce priveste
unitatea poporului român (Moldova si Muntenia), aceasta nu poartã
pecetea lui Carol I, ci a lui Alexandru Ioan Cuza. Carol I rãmâne
personaj în istoria obtinerii Independentei în 1877, fatã de Imperiul
Otoman. Marele fapte de eroism ale ostasilor români, de la Plevna
si Grivita de exemplu, nu au fost expresia atasamentului fatã de
monarh, ci a dragostei fatã de tarã si fatã de neatârnarea ei. Pentru
edificare, putem reciti poeziile lui Vasile Alecsandri „Sergentul“ si
„Penes Curcanul“. Istoria acelor momente, scrisã de
menestrelii monarhiei, a tinut mortis sã ne convingã cã meritul
obtinerii Independentei din 1877 i se cuvine în totalitate lui Carol I.
Meritul exclusiv al obtinerii Independentei din 1877 se datoreazã
exclusiv Poporului Român, existent la vremea aceea, la cârma
cãruia se gãsea întâmplãtor Carol I, dar si o clasã politicã dedicatã
acestui ideal. Istoria, scrisã de aceiasi menestreli în 1918, era
menitã sã îmbogãteascã sãrãcia blazonului regelui Ferdinand, cu
titlul de „ÃŽNTREGITORUL“. ÃŽn realitate, istoria trebuia sã
consemneze firesc cã „regimul monarhic, sub regele Ferdinand, a
sãrbãtorit realizarea Marii Uniri, rod al vointei de veacuri a
românilor“. Meritul era colectiv, nu unul personal. Se omite cu prea
multã usurintã, în beneficiul Casei Regale, cã factorul declansator si
catalizator predominant al Marii Uniri, l-a constitut Miscarea
Ardeleanã, în frunte cu intelectualii si militantii ei pasoptisti. Cu
ocazia sãrbãtoririi centenarului Marii Uniri, suntem obligati sã
recuperãm imaginea înaintasilor, care s-au dedicat acestui ideal,
Mihai Viteazu, Nicolae Bãlcescu, Tudor Vladimirescu, Alexandru
Ioan Cuza, alãturi de atâtia multi altii. În vârful piramidei realizãrii
idealului de unificare, în memoria românilor strãluceste steaua lui
Mihai Viteazu, a cãrui cetate de suflet, Alba Iulia, a fost lãsatã
pentru a fi folositã ulterior, de cãtre regii vremelnici ai României,
doar ca loc de încoronare si de pomenire.
Mihai Viteazu a fost cel care a confirmat cã „dacã vrei poti“, si a
putut, dupã „Pohta, ce-am pohtit!“
Cu ocazia Centenarului Marii Uniri, monarhistii includ în formatia
„monarhilor întregitori“ si pe regele Mihai I
Monarhistii doresc cu orice pret ca cvartetul monarhiei române sã
fie redus la un trio, în raport cu sãrbãtorirea Centenarului Marii
Uniri, prin eliminarea „rusinii familiei“, care a fost Carol al II-lea. Se
pare cã încercarea de transfer în meritul total al lui Mihai I a actului
de la 23 august 1944, nu este suficient de convingãtoare si s-a
plusat, considerându-se cã si retrocedarea cãtre România a
Transilvaniei de Nord de cãtre URSS, pe 10 martie 1945, a fost
meritul exclusiv al acestuia. Contextul istoric se dovedeste cã a fost
cu totul altul. La Conferinta de la Yalta din 4-24 februarie 1945,
Marile Puteri au cãzut de acord cã România va intra definitiv în
zona de influentã a sovieticilor. La 6 martie 1945, au loc alegeri,
FDP este declarat
câstigãtor, iar regele Mihai I este pus în fata faptului de a numi ca
prim - ministru pe dr. Petru Groza. Pe 8 martie 1945, Primul
ministru Petru Groza si ministrul de externe Gheorghe Tãtãrãscu îi
trimit o telegramã lui Stalin, cãruia îi cer în termeni fermi
retrocedarea Transilvaniei de Nord - Est, României. În 24 de ore,
Stalin a trimis rãspunsul ferm de acceptare. Decizia lui Stalin, de a
aproba revenirea Transilvaniei la România, a fost conditionatã de
instalarea la Bucuresti a unui guvern pro-sovietic. Paradoxal, dar
comisia militarã a Aliatilor, condusã de Litvinov, îi înaintase lui
Stalin propunerea ca Transilvania sã devinã independentã, cu o
suprafatã de 100.000 kmp si o populatie de 5 milioane locuitori. În
fata lui Stalin a contat cererea lui Petru Groza, care îsi luase
responsabilitatea sã conducã un guvern pro-sovietic si nu
propunerea comisiei sau cererea similarã a Ungariei. Ardealul ne-a
revenit, realizându-se astfel o micã „reîntregire“, ca urmare a
faptului cã din ratiuni lesne de descifrat, Stalin a refuzat propunerea
comisiei militare, de a realiza un experiment separatist în Ardeal,
dar si solicitãrile ungurilor. Dupã 1945, ne-a costat enorm plasarea
României în zona de influentã a sovieticilor de cãtre americani si
englezi, dar mãcar am redobândit Ardealul. Meritul acesta, desi
amar, a fost exclusiv al poporului român, care i-a suportat integral
costurile. Asa cã regelui Mihai I, rolul de coautor al actului de la 23
august 1944, îi este suficient pentru scurta sa domnie.
|
Autentificare
