Releul Pietricica

Fluturi, bufnite si nuduri deasupra cartierului Precista

1. Petru Diaconu, un boem total, fãrã mamã, fãrã tatã, nãscut de o mãtusã, rudã de sânge, totusi, cu Henri-Julien-Felix Rousseau (cunoscut ca le Dournier, Vamesul) a dat sfoarã-n Piatra si si-a adunat prietenii la un vernisaj, pe un deal, la Sestri Art Gallery, deasupra cartierului Precista. Acolo, împreunã cu mai tânãrul sãu camarad Bogdan Enache au pus-o de o expozitie de picturã, fiindcã ei asta stiu si asta fac: picteazã. În plus, omul acesta cu ochi limpezi de viezure tânãr, de o generozitate elegantã, cum rar mai întâlnesti în ziua de azi, se dovedeste de o consecventã înspãimântãtoare. El picteazã bufnite, frunze, nuduri, fructe tãiate în douã, ca sã li se vadã semintele, fântâni, puturi de fântânã în care se vede cerul si în care se vãd frunze, nuduri, seminte din fructe tãiate în douã, bufnite, poate si câte o oalã de lut preistoricã, devenind astfel mai împãmântenit decât ne putem imagina noi, care îl vedem doar un pictor recunoscut ca pictor fiindcã asa a vrut el: sã fie pictor. Fiecare lucrare a sa este de o minutiozitate exemplarã. Rousseau Vamesul opunea impresionismului arta naivã, visarea, fantezia, fiind definit drept un pictor neoprimitv genial. La fel e si Petricã Diaconu, un pictor absolut fascinant, de o energie debordantã si cu o fantezie care-l duce în visãrile lui pe pânzã. E unic, fiindcã e prea destept, prea citit ca sã fie pus în categoria pictorilor naivi, motiv pentru care cautã si titluri de expozitii, cautã cuvinte, cautã motive care sã-l desprindã de un fel de etichetã care, habar n-are el, s-a desprins de mult de lucrãrile sale. Si-a intitulat expozitia: Cãlãtorie în imaginar, iar tablourile sale au nume ca niste versuri. Nu le-am vãzut, dar a promis sau chiar a fãcut niste tablouri mari, gen Visul (1910 Museum of Modern Art, New York), Vamesul, o fi în stare. El îmi aduce aminte, mereu, de ce a spus cândva Janis Lyn Joplin: Nu sunt cea mai bunã, dar sunt unicã.
2. Si fiindcã vreau sã mã pãstrez în aceastã rubricã a Monitorului: pot fi invidiat pentru ziua de marti. Din marea cea mare a majoritãtii care si-a petrecut ziua de marti la televizor, privind si ascultând ineptiile zilei, care, desigur, au fost deja uitate, am avut sansa de a merge acolo, unde televizoarele erau oprite si unde oamenii se întâlneau, se salutau, unii se îmbrãtisau si se uitau pe pereti, la tablouri. Am stat la un pahar cu vin, am vorbit, am râs, l-am ascultat pe cel care a fãcut, elegant si scurt, vernisajul, cu multe glume, cu imaginatie, apoi iar am stat la taclale, am mai bãut un pahar cu vin, oameni frumosi, femei si bãrbati de toate vârstele, îmbrãcati îngrijit, civilizati, atenti la cei de lângã ei, distinsi. Pietreni distinsi. Oameni cu grijã de ei si de cei de lângã ei, oameni inteligenti, fãrã ifose, aflati într-un loc unde se simteau bine si, care, din când în când, se uitau si la motivul acelei întâlniri de searã: pe pereti. La tablouri. Un motiv absolut normal. A fost o searã frumoasã, în care nimeni nu a simtit nevoia sã se de-a balenã în apã micã. N-am vãzut politicieni. Singurul ales, Petru, nu mai termina sã se autoironizeze si avea si un fular alb în jurul gâtului. Totul a fost atât de firesc, de normal, cu oameni normali, încât pãrea anormal. Între timp, din balconul locantei, iluminat de Crãciun, începeau sã zboare pe deasupra cartierului Precista fantasmagoriile pictate de Petru Diaconu. Bufnitele si nudurile lui, frunzele si fluturii lui, în culori de normalitate. Un artist, iar acea punere în scenã, acea mise-en-scene, pãrea cã va putea fi reluatã si mâine, si poimâine. M-a cuprins o stare de bine. Coborând scãrile de la stadion, intram într-un oras frumos, iar pe cer... ce sã vã mai spun?! Acasã am gresit si am dat drumul la televizor, la stiri. Se vorbea despre scandalul, despre circul din Parlament. Am închis si am preferat sã scriu aceste gânduri. Ies pe balcon sã mã uit la cer, poate mai vãd ceva urme de culoare.