Memoria arhivei. Revolutia, asa cum a fost pe la Piatra Neamt
• cu ani în urmã, artistul fotograf Ioan Clopotel a fost de acord sã destãinuie cum a trãit clipele revolutiei din decembrie 1989 la Piatra Neamt • el ne-a oferit si fotografii unicat din acele zile • pietreanul a urmãrit asemeni milioanelor de români începutul revolutiei la televizor • apoi si-a luat aparatul foto pe umãr si a venit însotit de cãtre sotie, în centrul orasului • asa au fost martori la „cucerirea“ sediului partidului • Pentru cã zilele acestea se împlinesc 28 de ani de la începutul a ceea ce s-a numit Revolutia românã din 1898, redactia Monitorul a considerat cã este potrivit sã republice cele scrise în urmã cu multi ani. Ne-am oprit asupra unui interviu realizat cu artistul fotograf Ioan Clopotel, un pietrean arhicunoscut în urbea de sub Pietricica, unul dintre martorii evenimentelor din acele zile. Tot el ne-a pus la dispozitie niste fotografii unicat. Asadar, acum 28 de ani, pietrenii au intrat si ei în hora revolutionarilor români. Chiar dacã implicarea lor nu a fost la nivelul celei în care au fost prinsi timisorenii sau bucurestenii, nu se poate spune cã la Piatra Neamt nu s-au petrecut lucruri ce nu meritã a fi evocate. Panica generalã, cumulatã cu dorinta de a se manifesta într-un fel sau altul a unora pentru a fi pãrtasi la revolutie, au fãcut ca în oras schimbarea „conducãtorului iubit“ sã fie marcatã prin proteste de stradã, sloganuri preluate prin intermediul televiziunii centrale, cãrti arse, oameni fugãriti, geamuri si tablouri sparte.
Reporter: Domnule Ioan Clopotel, ce vã mai amintiti despre revolutia
din '89, despre ceea ce ati vãzut personal în Piatra Neamt?
Ioan Clopotel: Îmi trec multe prin minte, dar cred cã e bine sã începem cu începutul. Surprinzãtor, dar odatã cu trecerea timpului am constatat cã foarte mutle din replicile celebre din teatrul lui Caragiale s-au potrivit ca o mãnusã în evolutia evenimentelor de acum douã decenii. Fierberea din Timisoara tinea cu sufletul la gurã pe toatã lumea. Impartial, ca tot românul, urmãream cu coada ochiului Telejurnalul TVR, dupã care ciuleam urechile la Europa Liberã sau Vocea Americii. Era clar cã valul revolutionar care mãtura Europa în acea toamnã ne va lovi si pe noi. Cu multã emotie am ascultat comentariile asupra cãderii Zidului la Berlin. În copilãrie avusesem ocazia sã vãd cu ochii mei Poarta Brandemburg, Zidul si sã ascult terifiante istorisiri despre nefericitii care si-au gãsit sfîrsitul în încercarea de a trece dincolo. Seara, de pe terasa unui bloc comunist de lîngã Zid, asemãnãtor multor blocuri de pe la noi, priveam fascinati în Berlinul de Vest, o mare de feerice lumini, si-i ascultam contrariati pe ghizii nostri de ocazie, redactori ai unei reviste pentru copii nemti, cum ne vorbeau pe sleau despre crimele regimului lor comunist. Încercau si reuseau sã ne deschidã ochii. Era în 1966. Evenimentele de la Timisoara si reflectarea lor pe unde scurte ne-au sporit nerãbdarea. Faptul cã de la cabinã era extrem de dificil sã vorbesti interurban era o confirmare cã lucrurile scãpaserã de sub control. Un ochi exersat sesiza usor agitatia trepãdusilor sistemului, cãznindu-se sã disperseze grupurile mai mari. Atrocitãtile de la Timisoara ne bulversaserã si, dacã pînã în acel moment fusesem sceptic în legãturã cu posibilitatea unei schimbãri, atunci am înteles cã tãvãlugul pornise.
Reporter: Domnule Ioan Clopotel, povestiti-ne despre atmosfera care se gãsea în casele pietrenilor, despre starea lor de spirit si care au fost primele griji ale oamenilor dupã lansarea zvonurilor de panicã!
Ioan Clopotel: Dupã împuscãturile transmise în direct de la Bucuresti, în Piatra Neamt, ca la un semn a pornit sarabanda zvonurilor: a fost otrãvitã apa la statia de pompare, teroristii de la Bacãu se îndreaptã spre Piatra, s-au tras focuri de armã pe Pietricica si multe altele. Zîmbeam în coltul gurii ca unul care rãsfoise multã literaturã politistã. Era clar cã începuse rãzboiul psihologic cu o campanie de intoxicare informativã. Piata de la teatru s-a golit în cîteva minute. Nu pentru mult timp. Repede lãmuriti cetãtenii s-au întors la locurile lor. Si Dumnezeu tinea cu lumea - era neobisnuit de cald pentru acea datã. Ne-am adunat mai multi prieteni acasã la unul dintre noi, peste drum de teatru, sã ne uitãm la televizor, sã nu ratãm episoadele magice ale acelei zile. La un moment dat am fugit acasã, am intrat în laborator, am developat filmul din aparat si am pus cîteva imagini pe hîrtie fotograficã. Am zburat cu ele în redactia singurului cotidian de pe atunci. Personalul redactiei era bulversat si oarecum depãsit de situatie. Cotidianul avea sã lipseascã a doua zi de pe piatã. A apãrut abia a treia zi. Pe prima paginã era tipãritã una din fotografiile mele.
Dornici de putere
Reporter: Cît dumneavoastrã developati pozele, ce se întîmpla pe „scena revolutiei“?
Ioan Clopotel: Dupã ce am rezolvat cu pozele, m-am întors în piatã. La balcon apãrea din cînd în cînd cîte cineva încercînd sã explice în ce stadiu erau cu preluarea puterii. Jos, publicul pricepea cã proaspãt intratii în politicã, ce se organizau foarte greu, n-ar mai fi fost dispusi sã împartã scaunele cu altii întrucît restrictionaserã intrarea. În definitiv nu te întîlnesti de douã ori în viatã cu sansa de a fi ridicat pe val. La scarã mai micã, la Piatra se derulau aceleasi etape ale emanãrii ca la Bucuresti. Multi dintre anonimii acelor zile, probînd o ascutitã intuitie, au urcat si au rãmas pe diferite trepte ale esichierului politic. Spectacolul continua la televiziune. În ziua aceea (n.r. - 22 decembrie) si în urmãtoarele urma sã fim victime sigure ale bombardamentului mediatic. Încercam starea aceea de rãu pe care trebuie sã o aibã cel ce a trãit jumãtate de viatã în pesterã si, dintr-odatã, este azvîrlit în luminã. Evenimentele ce se derulau pe ecran si se reluau în fata Casei Albe (actualul sediu al CJ si Prefecturii - n.r.) erau simultan patriotice si grotesti. Cuvîntãrile celor ce fãceau o periculoasã echilibristicã sã ajungã la microfon erau pline de candoare si ridicol. Lumea venea, scanda cîteva lozinci, pleca, veneau altii. Pînã spre miezul noptii, alertati de apelurile patetice ale televiziunii, trecuserã prin piatã cîteva zeci de mii de pietreni. Chipurile acestora erau luminoase, o fericire explicabilã plutea în atmosferã.
Zîmbete, fericire si plãcinte fierbinti
Reporter: Si cam cît aveau sã fie pietrenii fericiti, pentru cã, totusi, atrocitãtile se desfãsurau nestingherite în tarã.
Ioan Clopotel: ÃŽn Piatra Neamt fericirea aceea avea sã dãinuiascã si în zilele urmãtoare, în ciuda episoadelor sîngeroase derulate în tarã. Cetãtenii îsi zîmbeau pe stradã, conversatiile se derulau cu spontaneitate, legãturile între oameni se realizau firesc. Frica, aceea care te fãcea sã vezi în fiecare conviv un potential turnãtor, se topea ca un sloi de gheatã expus soarelui neobisnuit de decembrie. Trecerea de la apelativul «tovarãse» la «domnule» s-a fãcut cu dificultate si cu multe poticneli. Poticnelile acestea le-am cunoscut fiecare dintre noi în încercarea de a ne adapta libertãtilor proaspãt dobîndite, libertãti cu care nu stiam ce sã facem. Copiii de atunci si cei nãscuti dupã aceea, cei care nu au în memoria lor date anterioare la care sã se raporteze, sînt singurii capabili a se misca în libertate ca-n haina lor de fiecare zi. Spre miezul noptii, împreunã cu sotia mea si cu un prieten, ne-am retras acasã la acesta. Locuia într-un bloc din Precista, în complexul nou. Amfitrioana, care plecase mai devreme de la manifestatie, culcase copiii si ne astepta cu plãcinte calde. Priveam transmisia maraton de la Bucuresti, comentam cu însufletire evenimentele si înfulecam plãcintele.
Reporter: Lumea era multumitã de cãderea comunismului, dumneavoastrã mîncati plãcinte calde si comentati evenimentele din tarã la un pahar de vorbã cu prietenii. Aceeasi stare de multumire domnea si peste oras?
Ioan Clopotel: Si da, si nu. Dupã ora douã noaptea ne-am retras de la prieten cãtre casa mea. Drumul cel mai scurt trecea pe lîngã latura esticã a Militiei, acolo unde era sediul Securitãtii. Din curtea institutiei se ridica un foc de zeci de ori mai mare decît cel de dupã amiazã, din fata Casei Albe. Sã nu credeti cã, dacã, teoretic, institutia trecuse sub controlul Armatei, cãtanele îsi vor fi frigînd cîrnatii la pãlãlaia acelui foc. Mirosea a hîrtie arsã, rapoartele, produsul muncii intelectuale de ani de zile al apãrãtorilor valorilor orînduirii care tocmai agoniza, luau drumul vãzduhului, desenînd un fantastic foc de tabãrã. Grea avea sã fie sarcina istoricilor de a reconstitui ultimii ani ai socialismului biruitor. Eram sigur cã documentatia responsabilului cu Sãnãtatea si Cultura prin care ni se punea mie si altora în cîrcã povara transcendentalismului la Piatra se regãsea în fuioarele de fum care, în absenta vîntului, se ridicau spre cer. Peste ani, în dosarul personal de la CNSAS, nici pomenealã de acele demersuri ale Securitãtii împotrivã-ne; quod erat demonstrandum! La cinci minute, în piata Casei Albe, cîteva sute de entuziasti vegheau, apãrînd cuceririle democratice. La adãpostul întunericului, alte cîteve sute îsi curãtau biografiile. Ajunsi acasã am pornit televizorul: democratiile occidentale încurajau revolutia, ca-n Conu' Leonida: «Bravos natiune! Halal sã-ti fie!»
Si-a venit Crãciunul însîngerat...
Reporter: Cum a decurs perioada urmãtoare în orasul nostru?
Ioan Clopotel: ÃŽn ziua ce-a urmat lumea a trecut în pelerinaj prin piata Casei Albe; s-au depus flori pentru martiri, s-au înãltat rugãciuni colective, s-au fãcut speculatii privind soarta cuplului fugar. Un tanc cu o garoafã-n teavã strãjuia simbolic teatrul. Cei mai multi dintre pietreni ne-am întors la pregãtirile specifice Ajunului. Trãisem cea mai lungã noapte din an, din istoria recentã a neamului si ne bucuram de renasterea Soarelui, de biruinta luminii asupra întunericului. Biruintã ce avea sã fie serios amenintatã în anii care au urmat. ÃŽn arhiva foto pãstrez imagini care evocã bulversarea socialã produsã de Piata Universitãtii. Pe ziduri erau celebrele înscrisuri, astãzi rîcîite, prin strãdania autoritãtilor: «Dreptate, ochii plînsi vor sã te vadã!», «De Crãciun ne-am luat ratia de Libertate!» ÃŽn Piatra, undeva pe Paulista am întîlnit o lozincã antologicã, mai tîrzie: «Pentru ceva salam ati votat comunismul în România. Halal!» Genial! Este scris de un pietrean de-al nostru care, ca orice autor de grafitti serios, a rãmas anonim. Am, de asemenea, imagini de la prima vizitã la Piatra din campania din 1992 a lui Iliescu, cînd, încercam sã fotografiez un grup al Aliantei Civice care agita un cîrnat înfipt într-un buchet de trandafiri. Mi-au cãrat dupaci în spate în mod egal atît agitatorii Aliantei, care mã întrebau pentru ce «Serviciu» fotografiez, cît si un distins profesor de socialism, conducãtor al grupului de presiune FSN, care-mi reprosa cã n-am gãsit altceva mai reprezentativ de fotografiat. «M-a furat valul» a gãsit cu cale sã se scuze cînd m-a recunoscut. Experienta aceasta m-a lecuit de jurnalism. Si-apoi, fiecare dintre dumneavoastrã puteti veni cu exemple personale care sã ilustreze neîncetatele atacuri la democratie comise în anii de libertate; asa încît mã vãd nevoit, în încheiere, sã citez din aceeasi piesã a miraculosului Caragiale: «Natiune, fii desteaptã!»
|
Autentificare
