 Suferintele unui bãtrîn tintuit la pat
• un octogenar cu insuficientã respiratorie cronicã este tinut în viatã
de un aparat de oxigen • cu toate cã boala este ireversibilã, bãtrînul
e obligat sã ajungã periodic la Spitalul Bisericani • omul ar scãpa
de chinul drumurilor dacã ar primi certificat de handicap, dar
comisia ministerialã nu e de acord • Nicolae Obreja din satul Ticos, comuna Bicazu Ardelean, om la 84
de ani, fost muncitor forestier, îsi duce traiul tintuit la pat si ajutat de
aparate pentru a supravietui. Boala de care suferã de cîtiva ani buni
este insuficientã respiratorie cronicã, astfel încît plãmînii necesitã
ajutorul unui aparat pentru administrare de oxigen - concentrator de
oxigen, conform limbajului medical, aparat pe care de altfel îl are
închiriat si fãrã de care n-ar putea trãi. „Problema este cã viata e
foarte grea. Sã stai toatã ziua la pat nu-i usor. Si asta ar mai fi cum
ar fi, dar am nevoie de un certificat de handicap pentru ca sã poatã
avea cineva grijã de mine si mai ales sã nu mai trebuiascã sã merg
tot la trei luni la control, la Bisericani, cînd este stiut cã boala mea
nu este vindecabilã, ba dimpotrivã, se accentueazã mereu“, ne-a
spus suflînd din greu Nicolae Obreja. Pentru a ne face sã întelegem
mai bine din punct de vedere medical durerea sa, ne-a fost pus la
dispozitie un întreg maldãr de hîrtii primite de la doctori, din partea
Casei de Asigurãri de Sãnãtate Neamt si chiar din partea Primãriei
Bicazu Ardelean, care a efectuat o anchetã socialã privind starea
de sãnãtate a bolnavului. Toate însã au condus la „sentinta“ finalã
emisã de Comisia Superioarã de Evaluare a Persoanelor Adulte cu
Handicap a Ministerului Muncii, ce spune sec: „Nu se încadreazã în
grad de handicap conform criteriilor medico-psihosociale aprobate
prin ordinul ministrului muncii, familiei si egalitãtii de sanse si al
ministrului sãnãtãtii publice nr.762/1.992/2007 cu modificãrile si
completãrile ulterioare. Cap. 4D“. Textul, ce-i drept, sunã din punct
de vedere tehnic ca la carte, dar ce te faci cu suferinta omului, ne
întrebãm, asa cum de altfel, se întreabã si Nicolae Obreja asteptînd
o minune care numai cã nu mai vine. „Eu cred cã se asteaptã de
cãtre cei ce se tot laudã pe la televizor cã au grijã de poporul ãsta,
ca noi cei bolnavi si în vîrstã sã murim cît mai repede. Altfel nu-mi
explic“, a concluzionat bietul om pentru care fiecare gurã de aer
furnizatã de aparate este vitalã. Cît priveste doleanta sa de a fi
scutit de a se deplasa periodic la Bisericani pentru o verificare
banalã, care nu dureazã mai mult decît cîteva zeci de minute,
acelasi lucru ne spune si fiul sãu, Ovidiu Obreja, care nu-si explicã
pentru ce atîta birocratie, cînd diagnosticul e clar, iar sanse de
îmbunãtãtire nu existã. „Este chinuitor sã-l deplasãm pe tata la tot
cîteva luni la Spitalul Bisericani, pentru a sufla de cîteva ori într-un
aparat ca sã vedem cît a mai rãmas din capacitatea pulmonarã a
bolnavului. Doctorii ne-au spus cã pentru a fi eliminat acest chin ar
trebuie sã-i fie eliberat un certificat de handicap, dar se vede treaba
cã dacã nu ai relatii, acest lucru rãmîne doar o sperantã în desert.
Ideea este cã numai Dumnezeu poate sti dacã cei ce astãzi sînt cu
responsabilitatea fatã de om la purtãtor, n-o sã ajungã cîndva la fel
ca tatãl meu pe patul de suferintã...“, a declarat Ovidiu Obreja.
|
Autentificare
