Cu gândul la semeni
44 de „Vacante Muzicale la Piatra Neamt“
Dr.
Cum? Unde s-a mai vãzut asa ceva? Un conferentiar universitar, dascãl de mare prestigiu, care se coboarã pânã la postura celui care întoarce sau aseazã paginile partiturilor de pian ale artistului care sustine un program?
Da, cu respect, sãrumâna, doamnã Mihaela Spiridon. V-am urmãrit cu atentie, cunosteati partitura la perfectie. Nu ati ezitat o singurã clipã si nu ati creat pianistului emotii. Ati contribuit la reusita actului artistic si de pe scaunul acela, numai aparent fãrã însemnãtate. Nu ati coborât, ci ati urcat în ochii si în pretuirea publicului.
...
Dintre toate genurile muzicii clasice, muzica de camerã este, fãrã îndoialã. cel mai dificil si mai pretentios. Cei care i se dedicã reclamã un plus de stãpânire a instrumentelor, un plus de talent si mãiestrie, pentru ca expresia muzicalã sã fie cea scontatã, adicã maximalã.
Acelasi lucru se întâmplã si cu ascultãtorul de muzicã de camerã, pentru care este necesarã o educatie muzicalã mai insistentã si de duratã. Dar cei cei care ajung s-o înteleagã sunt oameni împliniti, care se pot bucura în mai multe feluri de arta fãrã egal a sunetelor.
Un festival cu ponderea „Vacantelor muzicale la Piatra Neamt“ nu putea eluda muzica de camerã. Cei doi solisti care au sustinut concertul celei de a patra zi, violoncelistul Rãzvan Suma si pianistul Horia Mihail, tineri dar în deplinã maturitate, s-au contopit cu instrumentele lor, la fel de greu de stãpânit, dar au reusit sã intre în rezonantã cu publicul venit sã-i asculte, care i-a rãsplãtit cu cuvenite si meritate aplauze. Nu fiindcã românul aplaudã orice, ci pentru cã cei doi au avut darul sã se apropie de sufletul celor prezenti si le-a satisfãcut valentele.
Ne oprim putin asupra instrumentelor. În marea familie a acestora, vioara este socotitã nu numai regina tuturor instrumentelor, ci si fiica, tânãra rãsfãtatã si vioaie, care a mostenit de la înaintasi talentul si este dornicã sã-i depãseascã, în vreme ce violoncelul este considerat tatãl, mai asezat si mai molatec decât fiica, iar contrabasul îl reprezintã pe bunic, cel care dã profunzime si trãinicie familiei. Nu, n-am uitat viola, intermediarã între fiicã si tatã si care poate fi o altã surioarã sau chiar o mãtusã.
Violoncelul este un instrument greu, nu doar la figurat, are un timbru melancolic, cu vibratie mai temperatã, mai pãtrunzãtoare, nu este la fel de vioi ca vioara, dar e capabil sã realizeze arabescuri sonore deosebit de frumoase si sã permitã interpretãri de mare valoare.
Dupã încheierea rãzboiului, în perioada grea de foamete si transhumantã cãtre vestul tãrii, ceva mai avut, încercam sã-mi aflu drumul în muzicã. Gãsisem în podul liceului („V. Alecsandri“ din Galati), un violoncel vechi, de care eram foarte bucuros. L-am adus, pe cât posibil, la luminã, i-am încropit corzi din sârmã, dar foloseam un arcus de vioarã, cã altul nu aveam. ÃŽncepusem sã iau lectii cu profesorul de muzicã, începusem sã cunosc tainele instrumentului dar era greu, lipseau partiturile, experienta altora, si îmi dãdeam seama cã nu era ce-mi doream. Când pãrintii au reusit sã-mi cumpere o vioarã, am abandonat violoncelul, dar nu fãrã a-i pãstra o respectuoasã afectiune.
Pianul face parte din instrumentele cu coarde lovite (ca si tambalul), este cel mai complex instrument muzical, cu cea mai largã deschidere în spectrul vibratiilor sonore, singurul care se întinde si acoperã opt octave si care este apt sã emitã acorduri absolute, gratie celor 10 corzi diferite (20 pentru patru mâini) care pot vibra simultan, acoperitoare pentru orice partiturã. Vechimea lui se apropie de 1.000 de ani, a cunoscut numeroase metamorfoze pânã la forma actualã, se bucurã de constructori care i s-au dedicat în exclusivitate, devenite mãrci de exceptie. Fiecare instrument are propria personalitate, propria sonoritate si nu seamãnã cu altul. Istoria pianului este la fel de bogatã pe cât de frumoasã.
Studiul pianului nu este deloc usor. Desãvârsirea este greu de atins si nu e dificil de explicat, dacã ne gândim cã fiecare mânã citeste propria sa partiturã, diferitã de a celeilalte, dar ochiul trebuie sã le parcurgã simultan. Pentru pianisti, factorul tehnicã are o pondere cu totul particularã, de esentã. Dar ceea ce trebuie spus este cã nu tehnica îi departajeazã, ci interpretarea, cea mai valoroasã calitate a oricãrui artist muzician si care, în cazul pianului, rezultã din alte coordonate decât pentru instrumentele cu corzi si arcus. Pianisti sunt destul de multi, dar desãvãrsiti mult mai putini, chiar dacã stãpânesc tehnica. Ei sunt creditati cu un plus de tenacitate, se confundã cu instrumentul mai mult decât ceilalti artisti, dornici sã împãrtãseascã celor din jur, din mãiestria lor.
Sunt convins cã Rãzvan Suma si Horia Mihail, protagonistii concertului din cea de a patra zi a festivalului, au o colaborare îndelungatã. Ei nu au lãsat impresia a doi instrumentisti care cântã împreunã, un solist si un acompaniator, ci s-au completat în mod fericit, si-au contopit eforturile si arta interpretativã si au realizat un câmp sonor unic si indivizibil, de calitate, care a impresionat în cel mai înalt grad.
Înainte de a încheia cronica zilei, nu cã as fi mare amator de statistici, dar mi-a trecut prin minte cã ar fi interesantã o cercetare care sã stabileascã numãrul de piane existente la suta de mii de locuitori, valoarea de referintã pentru majoritatea indicatorilor. Ar fi încã un test pentru deschiderea românului pentru actul de culturã, din care muzica face parte. Oare unde ne-am afla pe graficul Uniunii Europene?!?
Poate cã .... e mai bine sã nu aflu.
*
Seara muzicii de promenadã... A fost...
Cronicarul si-a luat boii lui Dumnezeu în cap si... tace. Îmbufnat.
Din respect pentru public. Si pentru muzicã.
|
Autentificare
