Monitorul de Neamt si Roman ziarul din judetul Neamt cu cei mai multi cititori
  Stiri azi     Arhiva     Cautare     Anunturi     Forum     Redactia  
AutentificareAutentificareInregistrare 
Calendar- Arhiva de Stiri Mai 2017
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031    
Stiri pe e-mail - Newsletter Monitorul de Neamt Newsletter
Nume:
Email:
Links - Link-uri catre site-uri utile Link-uri
 Judetul Neamt
 Video Production
 Cambridge
Optiuni Pagina Optiuni pagina
Adauga in Favorites Adauga in Favorites
Seteaza Pagina de start Seteaza Pagina de start
Tipareste pagina Tipareste pagina


























Monitorul de Neamt » Stiri Locale 18 Mai 2017
Tipãreste articolul - Varianta pentru imprimantã Trimite acest articol unui prieten  prin email
Trecut-au 22 de ani! Cum  a cucerit Mama Universului

Trecut-au 22 de ani! Cum a cucerit Mama Universului

• pe 17 mai 1995, Constantin Lãcãtusu ducea pentru prima oarã steagul tricolor pe cel mai înalt vîrf din lume • celebrul alpinist pietrean a rememorat clipele unice trãite pe vîrf • „Ce am avut a fost suficient pentru a urca Everestul: motivatie, spirit de aventurã, fair-play si un dram de noroc“ •

Pe 17 mai 1995, Ticu Lãcãtusu scria istorie reusind sã urce pe Everest si sã devinã astfel, primul alpinist român care a urcat cel mai înalt vîrf din lume. Ieri, la exact 22 de ani de la acea zi memorabilã, el a împãrtãsit prietenilor pe facebook, cîteva amintiri si un scurt istoric al performantelor românesti pe Chomolungma - „Mama Universului“, cum îi spun tibetanii vîrfului suprem. „Acum 22 de ani! Doar 5 au mai urcat în acea zi, nici un serpas, nu erau corzi fixe tot drumul pânã în vârf, ca acum. Planul era fãrã oxigen artificial, dar am folosit cca 300 m pânã pe la 8450 pe ruta nordicã (second step), apoi fãrã pânã pe vârf si înapoi. Cu un an înainte încercasem un traseu foarte dificil, nou, pe versantul NNE. Multumesc RIFIL! Apoi, în 1999 Gheorghe Dijmãrescu a fost primul român fãrã oxigen si a urcat acolo de foarte multe ori (aproape de 10 ori, nu stiu exact), acum trãieste în SUA. Au urmat alti 4 români, toti cu oxigen + serpasi. Ieri (luni, n.red) a urcat si Horia Colibãsanu, fãrã oxigen, o performantã umanã deosebitã. Bravo tuturor!“, a sintetizat Ticu Lãcãtusu cei 22 de ani de istorie a alpinismului românesc pe Everest, salutînd recenta performantã realizatã de Colibãsanu. Povestea zilei de 17 mai 1995 a fost relatatã de alpinistul nemtean în 2015, atunci cînd se împlineau douã decenii de la premiera româneascã:

17 mai 1995

„Zi importantã pentru mine. S-a întîmplat sã fie la fel si pentru alpinismul românesc, fiindcã atunci, adicã exact acum 20 DE ANI, tricolorul a ajuns pentru prima datã pe cel mai înalt vârf al Terrei, EVEREST, 8850 m. ÃŽn acea zi au mai urcat alti 5 alpinisti, nici un serpas, pe ruta nordicã, dinspre Tibet. Printre cei victoriosi s-a numãrat si kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpinisti de altitudine din întreaga istorie a alpinismului (dispãrut într-o avalansã pe Annapurna). Am mers umãr la umãr cu el pânã dupã First Step, Mushroom Rocks (8550m), unde m-am oprit pentru mai mult de jumãtate de orã pentru a-l convinge pe singurul serpas care ne însotea, Chuldim Temba, sã ajute un alpinist epuizat sã coboare spre tabãra de bazã. Toni, un american, supravietuise unei nopti de groazã la peste 8500m altitudine. Rezistase ca prin miracol, dar acum avea nevoie de ajutor. Nu era din expeditia noastrã, dar pe atunci încã mai exista fair-play, chiar si la acea altitudine ametitoare. Cu un an înainte renuntasem la vârf pentru a asista la coborâre un alpinist neo-zeelandez aflat în situatie criticã, dupã ce, cu o zi înainte, oprisem din cãderea fatalã un alt alpinist, canadian. Aproape de piramida finalã, m-am întâlnit cu Anatoli. A observat cã nu am masca de oxigen si mi-a spus: «no oxygen? very difficult..». Planul meu era sã urc integral fãrã oxigen suplimentar. Am stat însã la peste 8250m 3 zile si 3 nopti consecutive, dintre care 2 înainte de vârf, datoritã vremii proaste. ÃŽn asa numita «zonã a mortii» organismul uman este la limita sa. Fiecare zi si chiar fiecare orã petrecute acolo fãrã oxigen artificial te apropie inevitabil de granita acestei lumi. ÃŽnaintea plecãrii spre vârf de la ultima tabãrã (8250m) era un ger tãios. Un coleg francez a renuntat dupã 20m. Am decis sã iau cu mine ceva oxigen, cam o treime din necesarul obisnuit pentru ruta dus-întors. Mi-a ajuns doar 350m pânã la Second Step (8600m), la cca 5-6 ore de vârf. Am continuat «fãrã», reintrâd brusc în conditiile normale, un adevãrat soc pentru organism. Ultima pantã a piramidei finale era acoperitã de un strat de zãpadã proaspãtã, adâncã si instabilã. Nicio coardã fixã. Pe vârf însã, totul era înghetat, bine bãtut de vânt. Urcusul ce pãrea interminabil se sfârsise. Priveam ca din avion spre versantul opus, nepalez. Am fãcut mai multe fotografii autoportret, cu pioletul, cu celebrul trepied chinezesc si spre cele patru zãri, pânã ce bateriile aparatului foto au cedat. Unii «prieteni» cârcotasi de acasã au retinut din povestirile mele doar ultima parte a sesiunii fotografice, cea cu aparatul înghetat si încã se mai hrãnesc cu auto-iluzia cã nu existã si pozele de pe vârf. Din pãcate pentru ei si din fericire pentru alpinismul românesc, acestea existã; chiar sub formã de diapozitive si nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv cã în 1995 încã nu aveam acces la aparate foto digitale. Asa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau facebook. Dar ce am avut, a fost suficient pentru a urca Everestul: motivatie, spirit de aventurã, fair-play si un dram de noroc. Everestul a continuat si continuã sã atragã alpinisti din toatã lumea. Dacã în 40 de ani, pânã în sezonul pre-musonic 1995 urcaserã pe Everest cca 350 oameni, în urmãtorii 20 de ani (1995-2015) au urcat de 10 ori mai multi! Dupã 1995 au mai urcat pe Everest încã 5 alpinisti români. Primul a fost Gheorghe Dijmãrescu, un gorjean stabilit în Connecticut/US, a fãcut-o chiar de mai multe ori, o datã fãrã oxigen artificial, în 1999. Ultimul conational victorios pe Everest a fost Ciprian Popoviciu, un clujean rezident în Carolina/US. Am avut plãcerea sã-i cunosc pe amândoi, pe Gicã în Tibet, iar pe Ciprian chiar pe Khumbu Ice Fall, când eu eram solo spre Lhotse. Este posibil sã fi urcat pe Everest si alti alpinisti români stabiliti în strãinãtate dar care nu au mediatizat informatia. Dacã nu m-as fi întâlnit cu Ciprian în 2008, nu as fi stiut de el. ÃŽn tarã, aproape nimeni nu a auzit de performanta lui. ÃŽn 2008, dupã expeditie, tin minte cã am salutat-o telefonic pe mama lui Ciprian, aflatã atunci în Cluj. Everest 1995 a fost a 2-a ascensiune româneascã pe un vârf de peste 8000. Cu 3 ani înainte urcasem primul optmiar, Broad Peak (8047m, Pakistan), dupã o expeditie extrem de tensionatã. Toti coechipierii mei renuntaserã si plecaserã acasã; am rãmas singur în tabãra de bazã, cu un sac cu merinde si un cort pe care l-am cãrat apoi din nou spre taberele superioare. Am reusit în cele din urmã singura victorie pe Broad Peak din acel an, alãturi de 2 americani si 3 spanioli. Fãrã serpasi si fãrã butelii de oxigen. ÃŽntors acasã, mi s-a spus cã am fãcut destuI si pot sã mã las de alpinism. Dar acela a fost doar începutul. A urmat Everestul si multe alte piscuri de pe toate continentele, fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai putin veselã. Nici un vârf nu a fost însã «vârful vietii mele», toate încercãrile adunate fac povestea completã. Mai importantã decât momentele (unice !) petrecute pe un vârf este ascensiunea în sine, calea pe care o descoperim continuu în lumea fascinantã a muntilor si - de ce nu? - a vietii, cu urcusuri si coborâsuri inevitabile.

La ce mã gândesc acum, la 20 de ani dupã Everest?

ÃŽn primul rând la cei fãrã de care nu as fi ajuns acolo. ÃŽn '94-'95, ar fi fost imposibil sã pot pleca în 2 expeditii costisitoare pe Everest fãrã sprijinul total al unui italian - Luigi Bodo - si al echipei RIFIL din Sãvinesti pe care acesta o conduce cu aceeasi pasiune si eficientã ca atunci când l-am cunoscut, în 1992, când am fost parteneri la primul succes din Himalaya. RIFIL este prima firmã joint-venture (româno-italianã) din Europa de Est, de dupã rãzboi (1972). Acestor oameni le datorez extrem de mult si mã consider foarte norocos cã destinul ne-a adus împreunã. Multumesc, RIFIL!“ ÃŽn încheierea postãrii din 2015, Ticu Lãcãtusu mãrturisea cã se gîndeste si la durerea nepalezilor loviti crunt de cutremure. Tot atunci, alpinistul nemtean proiecta campania de reconstruire a unei scoli distruse de seism, proiect dus la bun sfîrsit.

Articol afisat de 2104 ori  |  Alte articole de acelasi autor  |  Trimite mesaj autorului
(Florin JBANCA)
Adaugã comentariul tãu la acest articol Comentarii la acest articol:
Nu exist� nici un comentariu la acest articol
Stiri Locale Stiri Locale
Stiri, informatii, cursul valutar, datele meteo, horoscop, discutii, forum.
Webdesign by webber.ro | Domenii premium
©2003-2006 Drepturile de autor asupra intregului continut al acestui site apartin in totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totala sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.
Grupului de Presa Accent SRL - societate in insolventa, in insolvency, en procedure collective