 „Dacã noi, românii, nu ne vom uni, sîntem sortiti pieirii“
Pãrintele Iustin, in memoriam!
Despre pãrintele Iustin Pîrvu s-au scris multe. Foarte multe. Desi e atît de greu de scris! L-au cunoscut atît de multi si multi au scris despre el asa cum s-au priceput. Multi au publicat vorbe ale pãrintelui, altii vorbe care au zis cã sînt ale pãrintelui, si nu au fost, si pãrintele nu i-a acuzat pentru aceasta. Poate cã i-a certat, pãrinteste, ca pe niste fii ce n-au înteles cu adevãrat niste lucruri. De altfel, era asa de greu sã întelegi!... Cãci, asa precum a zis monahul Atanasie, tovarãs al sãu de temnitã, si apoi la sfîrsitul vietii sale la sfînta Mãnãstire Hasca, cu versurile lui Radu Gyr: „Voi n-ati fost cu noi în celule/ Sã stiti ce e viatã de bezne./ Voi nu stiti ce-nseamnã-nvierea din moarte,/ Cãci n-ati fost cu noi în celule“. Ne este asa de greu sã întelegem cum poti sã ierti pe tortionarul care ti-a fãcut viata un chin. Care te-a lovit pentru un Tatãl nostru, sau Hristos a ÃŽnviat, care ti-a rãsturnat blidul înãcrit si nu ti-a schimbat hîrdãul cu sãptãmînile. Care te înjura de mamã, de tarã, de Dumnezeu... Cei ca pãrintele Iustin sînt dintre aceia care pot spune alãturi de Radu Gyr, poetul temnitelor politice comuniste: „Noi n-am avut tinerete!“: „Bãtrîni cu obrazul de ceatã,/ Cu pasi nãclãiti de tristete/ Prin moarte am trecut nu prin viatã/ Noi n-am avut tinerete“. De bunã seamã cã nu a avut tinerete un Grigore Caraza, ce a stat 21 de ani în temnite, încarcerat la 20 de ani, sau pãrintele Nicolae Grebenea ce a cunoscut temnitele lui Carol al II-lea, ale lui Antonescu, dar si cele comuniste. Sau pãrintele Paulin, ce a simtit româneste si crestineste si care este prins în urma unei trãdãri si stã 19 ani si 7 luni în temnitã, dintre care 13 ani la Aiud, fãcînd parte din ultima serie de eliberati din cumplita închisoare, odatã cu Alexandru Stefãnescu. Au fost ei atît de vinovati?! Ei considerã cã n-au gresit fatã de tara si neamul românesc, de aceea credeau în versurile lui Andrei Ciurunga învãtate în temnitele comuniste: „Dac-am strigat cã haitele ne furã/ Adîncul, codrul, cerul, stea cu stea/ Si sfînta noastrã pîine de la gurã,/ Nu-s vinovat fatã de tara mea“.
„Puneti-mi lanturi si cãtuse,/ Sã sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacãte la use,/ Eu cum am fost asa rãmîn“
Dar cine a fost pãrintele Iustin? De unde a pãsit el în vîltoarea vietii?! S-a nãscut la 10 februarie 1919 în satul Brînzeni (mai tîrziu Petru Vodã), primind numele de Iosif. ÃŽncã de cînd era copil, pãrintii l-au dus la mãnãstirile din jur, mai ales la Durãu, cea mai de seamã a locurilor. Bãtrînii vorbesc despre un trãsnet care a lovit casa pãrinteascã în acea perioadã, în urma cãruia nimeni nu a fost rãnit, dar tînãrul a luat decizia sã se dedice slujirii mãnãstiresti. A mai ales Durãul. A fost fãcut frate de mãnãstire si pentru rîvnã si pricepere este trimis la Seminarul Cernica, fiind tuns în monahism în 1940 si hirotonit preot. De la Cernica, continuã studiile la Seminarul din Rîmnicu Vîlcea, iar dupã desfiintarea acestuia la seminarul din Roman. Armata o face la unitatea de vînãtori de munte din Tîrgu Ocna. ÃŽntre 1942-1944 este preot misionar în Divizia 4 Vînãtori de Munte si împreunã cu Regimentul din Piatra Neamt a fost pe front pînã la Odesa si Cotu Donului. ÃŽn 1948 s-a întors la Mãnãstirea Durãu. ÃŽntr-o zi, cînd umbla cu Icoana Maicii Domnului fãcãtoare de minuni prin satele Vãii Muntelui ca sã aducã ploaie, în apropiere de mãnãstire, sticla de la icoanã, fãrã sã o atingã cineva, s-a spart, pe partea pãrintelui. Toti au zis cã este semn rãu pentru cei care o duceau. Nu la mult timp Iustin Pîrvu este arestat la Seminarul Roman, unde era diacon, fiind închis în acel oras apoi la Suceava, Aiud, Baia-Sprie, Sighet, Gherla, Periprava. Dupã 12 ani de temnitã, la întrebarea ce va face în viitor, a rãspuns cã o va lua de la capãt si a fost „premiat“ cu încã 2 ani. Dupã executarea lor, aceeasi întrebare si acelasi rãspuns. ÃŽncã 2 ani si apoi eliberarea în 1964, o datã cu gratierea datã de Gheorghiu Dej. Versurile lui Radu Gyr, pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost si pentru el un Crez: „Puneti-mi lanturi si cãtuse,/ Sã sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacãte la use,/ Eu cum am fost asa rãmîn“. Avea sã spunã într-o „prefatã“ pentru una dintre lucrãrile noastre dedicate rezistentei anticomuniste: „Am suferit dupã gratii cu mari personalitãti ale neamului românesc, fie ei legionari sau tãrãnisti, liberali, cuzisti, social-democrati, averescani, dar cu totii buni români, care au dorit binele neamului românesc si au luptat pentru acesta, fiecare asa cum a înteles si amintesc pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Istrate Micescu, Nicolae Grebenea, Ioan Sabãu, Andrei Ciurunga, Ilie Rãdulescu, Ioan Petrovici, Dumitru Bejan, Dumitru Stãniloaie, Petre Tutea sau Mircea Cancicov“.
Refuzã sã rãmînã la Muntele Athos
Periplul prin temnitele comuniste a început la Suceava, în 1949 la Aiud, în 1951 la Baia Sprie, în lagãrul de muncã silnicã, apoi, din 1954 la Gherla si pentru mai scurt timp la alte temnite si lagãre de muncã silnicã. Desi trebuia eliberat în 1960, pentru cã s-a considerat cã încã nu s-a „corectat“, a mai primit 4 ani de temnitã la temuta Periprava, fãrã a exista vreo condamnare. Aici a muncit la tãiat stuf 2 ani. Munca însemna sã stai în gheatã cu bocanci rupti, înfometat, iar printre picioare circulau serpi. Dumnezeu l-a ajutat sã scape si de aici. La Cavnic, la o minã de plumb, care a fost deschisã de detinutii politici, a lucrat la 300 de metri sub pãmînt, iar la Baia Sprie, altã minã de plumb, a suferit 1 an si 2 luni, lucrînd la peste 500 de metri în subteran, împreunã cu preotul Grebenea. Pe 14 mai 1964 este eliberat si se reîntoarce la Petru Vodã, dar îi este interzis sã se întoarcã la mãnãstire si lucreazã ca muncitor forestier. Ofiterul de securitate care îl supraveghea i-a aprobat în 1966 sã meargã la Mãnãstirea Secu. Apoi, în 1975 a fost lãsat sã viziteze Sfîntul Munte Athos. Era un prilej de a scãpa de urmãrirea permanentã a securitãtii rãmînînd acolo, lucru care i-a si fost propus. A refuzat categoric, pentru cã locul sãu era în tarã, alãturi de semeni. Misiunea sa nu se încheiase si hotãrîse sã meargã mai departe în promovarea credintei crestine si a dragostei de neam si tarã. La întoarcere a fost trimis la Mãnãstirea Bistrita, dar si acolo sãtenii din Petru Vodã si alti pelerini îl vizitau. Cuvintele sale, devenind o alinare sufleteascã pentru toti, indiferent de problemele vietii cotidiene si de necazurile pricinuite de ororile comuniste, erau pentru ei un adevãrat balsam. Dupã cãderea comunismului, în 1991, hotãrãste sã zideascã o micã bisericutã si o chilie retrasã aproape de stîna din Poiana Hasca. Sîmbãtã, 4 mai 1991, episcopul vicar al Mitropoliei Moldovei, Calinic Botosãneanul, a sfintit locul unde avea sã se construiascã mãnãstirea închinatã memoriei martirilor anticomunisti de pe Valea Muntelui si din România. La zidirea asezãmîntului, desi chinuit în temnite, pãrintele a lucrat cot la cot cu ceilalti oameni. Avea lîngã el doar doi cãlugãri, dar un întreg sat de partea sa. Cristian Vatamanu, profesor de religie din Petru Vodã, pe atunci liceean, îsi aminteste: „Pãrintele venea în cîte o searã, mã chema si împreunã mergeam pe jos la Poiana Hasca si acolo, într-un „modul“ pentru muncitori forestieri, amenajat ca loc de rugãciune, fãceam împreunã Vecernia, Miezonoptica si Ceasurile. Erau momente pe care nu o sã le uit niciodatã, inima umplîndu-mi-se de o bucurie deosebitã, inexplicabilã si parcã voiam sã nu se mai termine acele rugãciuni“.
Vocatie de ctitor
Mãnãstirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din satul Petru Vodã a început sã cheme la ea credinciosi si oameni în suferintã din toatã tara. Profesorul Dorel Rusu din comuna Poiana Teiului i-a fost alãturi pãrintelui cînd a purces la ridicarea mãnãstirii si apoi profesor la scoala asazãmîntului. ÃŽsi amintea cã „într-o chilie modestã, pãrintele Iustin, timp de 23 de ani, a primit la el pe credinciosii îndurerati, i-a ascultat cu smerenie si jertfã, aproape 24 de ore din 24“. Si mai mentiona: „La Sfînta Mãnãstire de la Petru Vodã, pãrintele Iustin Pîrvu din «bãnutul“ adunat de la credinciosi a construit alte mãnãstiri pe teritoriul României: în satul Cergãul Mic de lîngã Blaj, la Rãdeni lîngã Tîrgu Neamt, în Dobrogea, lîngã pestera sfîntului Ioan Casian, la Aiud, în apropiere de penitenciar la locul numit «Rîpa Robilor» (aici a contribuit la ridicarea unui schit, dar si a unui mausoleu), o bisericã nouã în zona numitã «La morminte», Bolãtãu de la Petru Vodã cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un azil de bãtrîne, tot în zona Morminte, o casã de copii, chilii si alte anexe monahale la biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil si la biserica Adormirea Maicii Domnului, toate asezate pe malul pîrîului Bolãtãu. Prin grija sa si a obstii monahale de aici a tipãrit ziare, reviste, precum si cãrti pentru credinciosi“. ÃŽn mai 2012, pãrintele Iustin s-a deplasat la Gales, lîngã Constanta (pe locul unde în vremea comunismului fusese un lagãr de exterminare). ÃŽmpreunã cu IPS Teodosie au oficiat slujba de sfintire a locului unde se va ridica un schit în memoria tuturor celor care au murit în muncile cumplite de la Canalul Mortii. Pe 2 mai 2013, dupã slujba de ÃŽnviere, pãrintele Iustin a fost dus la un spital din Cluj unde a fost operat de o tumoare la stomac, o altã operatie avînd loc pe 16 mai. A doua zi, sfînta cruce din vîrful clopotnitei de la intrare s-a aplecat spre partea de jos a constructiei. A fost un semn cã pãrintele Iustin va muri în curînd, si-au spus oamenii, si pe 16 iunie 2013, ora 22,40, pãrintele a plecat la Domnul. La slujba de înmormîntare de pe 20 iunie, au participat peste 5.000 de credinciosi.
„Sã nu ne pierdem ortodoxia, ca sã nu ne pierdem neamul“
N-a putut sã uite chinul din închisori, desi rar vorbea despre suferintele sale: „Sfintii din închisori sînt modele pentru noi toti, mai ales pentru generatiile care urmeazã. Sã folosim ca armã jertfa lor, mai ales cã astãzi mai-marii zilei încearcã o nouã rãstignire a lor. Jertfa lor este de fapt mãsura crestinãtãtii noastre. Sã nu dãm uitãrii martirajul acestor mucenici, mai ales astãzi când existã multã lipsã de jertfã. Sã nu ne pierdem ortodoxia, ca sã nu ne pierdem neamul si sã o primim asa cum ne-au lãsat-o Sfintii Pãrinti“. Se gîndea mereu la tineretul tãrii, vãzîndu-l astãzi vãduvit de prea multe: „Tineretul de astãzi trebuie sã stie ce a însemnat Fenomenul Pitesti, ce s-a întîmplat dupã gratiile temnitelor comuniste. Nici un tortionar nu a fost pedepsit, nici un politician nu se roagã pentru martirii nostri. Dacã noi, românii, nu ne vom uni, sîntem sortiti pieirii. Tineretul nostru trebuie sã studieze si testamentele acestor mucenici ai neamului românesc si testamentele marilor bãrbati care au condus destinele noastre. Asteptãm momentul cînd Sfîntul Sinod va canoniza pe sfintii închisorilor comuniste. Avem dovezi clare de sfintenia lor. E necesar însã sã-i cinstim mai ales în inimile nostre“. Pãrintele Paulin Clapon a mai trãit dupã pãrintele Iustin, tovarãsul sãu de temnitã comunistã. Se îngrijea de cimitirul de la Mãnãstirea Petru Vodã, unde-si dorm somnul de veci doi dintre fostii tovarãsi de temnitã, pãrintele Calciu Dumitreasa si monahul Athanasie Stefãnescu. Era multumit cã în temnitã a cunoscut floarea intelectualitãtii române si se aratã îngrijorat de soarta tineretului de astãzi: „Eu mîine mor, dar voi?!“. Atanasie Stefãnescu a considerat cã trebuie sã-si petreacã ultimii ani din viatã alãturi de fostii sãi tovarãsi de la Aiud si a murit la Hasca binecuvîntat si binecuvîntînd cãci vedea în Iustin Pîrvu „un pãrinte cu o aurã care cuprinde toatã tara, ba a trecut si dincolo de hotare vestind cu tãrie credinta strãmoseascã a neamului nostru românesc“, iar Gheorghe Calciu Dumitreasa afirma: „Cred cu tãrie cã cel mai mare duhovnic în viatã este Pãrintele Iustin Pîrvu de la Petru Vodã. Este si cel mai puternic om duhovnicesc“. Si unul si celãlalt au ales sã fie alãturi în cimitirul mãnãstirii, alãturi de Radu Gyr, poetul versurilor atît de dragi pãrintelui Iustin: „ÃŽnfrînt nu esti atunci cînd sîngeri,/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevãratele înfrîngeri/ Sînt renuntãrile la vis“. Considerãm cã pãrintele Iustin nu a renuntat la visurile sale. Si ne-a dovedit ce poate face un om mînat de credintã. Doar cel ce a cunoscut mãnãstirile, schiturile, azilul, scoala, zecile de studenti tinuti în facultate, nenumãratele binefaceri poate întelege. Pãrintele Iustin a iertat. Pe tortionari, pe securisti, pe rãuvoitorii unui regim sau altul. S-a rugat si a sperat alãturi de Radu Gyr ce si-a aflat si el linistea la mãnãstirea din muntii Stînisoarei: „Si spune mortilor de sub troite sfînte/ Cã va veni cîndva o dimineatã,/ Cînd neamu-ntreg va fulgera la viatã/ Cuminecat prin sfintii din morminte“. ÃŽncheiem cu spusele unui renumit pictor român din Canada, Serban Popa: „Dumnezeu a rînduit sã înteleg frumusetea icoanei si sã pot da cursuri de iconografie si am înteles cã oricît de negre si viforoase pot fi zilele omului, icoana îsi pãstreazã nealteratã frumusetea, culoarea si lumina. Tot Dumnezeu, în mãrinimia sa, a fãcut sã întîlnesc douã icoane vii ale neamului românesc, Pãrintele Calciu Dumitreasa si Pãrintele Iustin Pîrvu, si ei, precum Sfînta Icoanã, si-au pãstrat frumusetea, lumina si culoarea chiar si dupã 16-17 ani de temnitã neagrã plinã de furtunã si grindinã de lovituri“. Si credem si noi cã vor rãmîne icoane luminoase încã pentru multi ani pentru cei care simt cu adevãrat româneste...
N.R.: La redactarea articolului a contribuit si Ion ASAVEI
|
Autentificare
