Noi si tineretul
Oricum ar întoarce lucrurile, nimeni nu poate nega conflictul dintre
generatii. Mai putini sunt însã cei care încearcã sã-i pãtrundã miezul si
cauzele si, mai ales, sã gãseascã solutii. Nu, cu sigurantã, problema nu priveste numai societatea modernã, ci s-a aflat în actualitate de când lumea si pãmântul. Si... sã fim cinstiti, are si ea rostul ei în evolutia lucurilor. Acum câtiva ani, primeam cu regularitate de la comunitatea româneascã din Elvetia „Curierul parohial“, un buletin simplu, cu patru pagini, continînd programul bisericii ortodoxe din Geneva pe o lunã de zile. Era frumos si bine alcãtuit si ce mã interesa era editorialul de pe prima paginã, scris de pãrintele paroh sau de alti credincioti, cu tematicã foarte interesantã, nu neapãrat religioasã. Uneori, le mai trimiteam câte un comentariu, ceea ce explica si regularitatea cu care îl primeam. Am sã explic mai încolo de ce nu-l mai primesc. Unul din editoriale comenta o stelã* (era si fotografia ei), descoperitã undeva la greci, care avea dãltuit în piatrã tocmai o referire la conflictul dintre generatii. Lipsa de respect, gata cu bãtrînii, si-au trãit traiul, sã lase locul celor tineri si asa mai departe. E drept cã nu scria cã tinerii nu cedeazã locul bãtrînilor în troleibuz, dar esenta era aceeasi. Fiindcã vorbim de tineri, noi românii nu-i uitãm, Doamne fereste. Indiferent de situatie sau context, nu cred cã existã vreun orator care sã nu aducã în discutie problema tineretului, speranta, viitorul, garantia neamului, etc., etc., pentru care vom face si vom drege, vom... si vom... pentru ca în realitate sã nu facem chiar nimic sau ce facem sã fie de mîntuialã. Si ne mai mirãm cã pleacã. Nici reversul nu lipseste. Fereascã Dumnezeu ce poate fi la gura
unora, cînd e vorba de tineri: cã sunt lenesi, necivilizati, necuviinciosi
si neinteresati, inculti si dornici doar de bani, droguri si sex, cã vor
totul de-a gata si câte si mai câte. ÃŽntr-una din zilele de dupã revolutie, pe vremea „Caritasului“, lui nenea Stoica si controlat de altii din umbrã, am venit de la serviciu acasã. Feciorul meu era cu un coleg, aveau treburile lor si, dus de val, m-am adresat bãiatului:
- Mãi Vlade, uite... colegul meu „x“ a fost la Cluj, a stat o noapte întreagã, dar s-a întors cu o groazã de bani. Nu mai e chestie de
auzite, ce-ar fi sã depunem si noi niste bani acolo? Rãspunsul lui (de fapt, lectia servitã) m-a lãsat interzis:
- Domnule (nu mai eram papa ca de obicei), chestia e foarte simplã, dacã vrei, îmi dai bani si TI-I DUC. Eu n-am nevoie.
- Ce zici, mãi Cornele?, m-am adresat colegului lui.
- Pãi... Vlad are dreptate. Bani nemunciti... Mi-am fãcut cruce. Mai avem o sperantã, n-o sã pierim asa, cu una, cu douã. Feciorul nu vroia sã se implice. Da, accepta sã-mi ducã banii, dar el nu-si asuma decât calitatea de cãrãus. Ei tinerii, nu vroiau, nu visau la bani nemunciti. Ei stiau mai bine ca mine unde vor ajunge. Mai ieri, am coborât la magazinul de la parter, sã-mi iau niste fructe. Acolo se afla si o tînãrã pe care, cinstit sã spun, pe moment nu stiam de unde s-o iau.
- Domnu' R., eu lucrez la farmacia din apropiere, ati lãsat la noi o sutã
de lei. Cînd veniti sã-i recuperati? Dacã veniti acum, eu sunt acolo. Nu vã aduceti aminte? Cum sã-mi aduc? Ba eram chiar mirat. Cum sã las la farmacie o sutã de lei? Hai, am cumpãrat niste aspirinã sau altceva, am dat o hârtie de 100 si am uitat sã iau restul. Se mai poate întâmpla. Dar altfel, cum? M-am îmbrãcat ca lumea, am cumpãrat de la florãrie o glastrã cu flori, m-am dus la locul faptei si am dezlegat misterul: în urmã cu multe sãptãmîni, cînd am plãtit niste medicamente, am scos mai multi bani din buzunar si pe polita din fata ghiseului, cu tot felul de reclame, am uitat 110 lei. Fata a observat dupã ce am plecat, a recuperat banii, le-a spus celorlalte colege si a asteptat o ocazia sã mi-i întoarcã. Jur cã putea sã n-o facã. Minunat! Am recuperat banii, le-am rugat sã ude floarea în fiecare zi si sã-si aducã aminte de mine. Eu sigur am sã-mi amintesc de gestul
lor frumos. Al fetelor de la farmacia „Ardealul“.
P.S. Nu, n-am uitat. Nu mai primesc „Curierul parohial“, deoarece...
conationalii nostri au dus cu ei în Tara Cantoanelor si obiceiul (nu
„cumintenia“, care încã mai este în custodia noastrã) pãmîntului.
Guvernul elvetian a oferit fonduri pentru constructia unei biserici
ortodoxe. Splendid! Numai cã românasii nostri nu au cãzut la pace:
facem una de lemn, ca la noi în Maramu' sau una de beton si sticlã?
Au apãrut cele douã tabere, a lemnosilor si a betonistilor si sã te tii:
certuri, încãierãri, distrugere de calculatoare, imprimante si documente. Le-am scris cã dezbinare, urã si distrugere avem în tarã
cât cuprinde. Sã încerce sã nu se/ne facã de râs printre strãini. Pînã
la urmã, au câstigat lemnosii dar am fost ras de pe lista destinatarilor
„Curierului...“.
*Bloc de piatrã pe care este gravatã o scriere.
|
Autentificare
