 Elevi nemteni cu condeie fermecate
Impresionant! „Pasi repezi cãtre moarte“
Elevii nemteni au mai arãtat o datã ceea ce pot si si-au fãcut cãrare cãtre podiumul de premiere al unor importante concursuri nationale. Festivalul national al cãrtii pentru copii, a fost o sansã pentru doi elevi al Liceului Teoretic Vasile Alecsandri Sãbãoani de a lua cele mai importante premii, lãsînd membrii juriului fãrã cuvinte, dupã ce le-au citit creatiile literare . Cu o poveste de o incredibilã intensitate a tristetii, trãitã încã din copilãria micã, atunci cînd cea care i-a dat viatã a sfîrsit, eleva Alexandra Gãlãtanu a obtinut premiul I, la sectiunea Creatii literare. Tot premiul I a primit si Claudia Plãcintã, de la Colegiul National Stefan cel Mare Tîrgu Neamt, la sectiunea Creatii plastice. La sectiunea Eseu a fost rãsplãtit cu premiul I si Andrei Tamas, de la Liceul Alecsandri. La altã competitie, Concursul national de creatie literarã Tinere condeie, doi dintre cei care au participat au obtinut cele mai mari premii. Altii doi au avut mentiuni. Elevele Iuliana Ciocârlan, de la Colegiul National Calistrat Hogas Piatra Neamt si Lavinia Maxim de la Colegiul Tehnic Gheorghe Cartianu Piatra Neamt, au obtinut premiul I si au participat la Tabãra Nationalã de Creatie de la Muncel, judetul Iasi. Corina Mazilu, de la Colegiul National Calistrat Hogas si Ioana Zaharia, de la Colegiul National Roman Vodã Roman, au obtinut fiecare cîte o mentiune. Concursul Tinere condeie este o formã de evaluare si valorificare a talentului si capacitãtii creatoare a elevilor în domeniul literar. Competitia se desfãsoarã anual, pe etape (localã, judeteanã si nationalã) si se adreseazã tuturor elevilor iubitori de literaturã din clasele VII-XII, membrii ai cenaclurilor literare din scoli generale, licee, palate si cluburi ale copiilor. „Adresãm felicitãri tuturor participantilor la Concursul national de creatie literarã Tinere condeie. Mult succes în activitatea competitionalã viitoare!“, a declarat inspectorul scolar Elena Preda, purtãtor de cuvînt al Inspectoratului Scolar Judetean Neamt. Redãm mai jos creatia elevei Alexandra Gãlãtanu, „Pasi repezi cãtre moarte“ - o mãrturisire sincerã a autoarei.
Legãtura mea sufleteascã cu o fiintã inexistentã - si îndeajuns de irealã pentru cineva care într-adevãr a existat -, nu o poate întelege decît autorul însusi. Au fost ultimile ei zile de viatã. De acum suferinta i-a înfrînt întru totul sufletul rãpus de boalã si se stingea tot mai mult la fiecare apus, fãrã sã-si recapete puterile la rãsãrit. Gîndeam la existenta ei si cum am ajuns, printr-un mod prea banal, sã îi cunosc o clipã din aventura în care si-a trãit viata desi legãtura dintre noi nu putea fi stearsã de nici o împotrivire a firii. Dar întîmplarea fãcea cã eu încã tineam vie amintirea ei, si sezînd lîngã pãmîntul în care zãcea trupul mort, am început sã mi-o închipui asa cum mi-a fost lãsatã sã mi-o imaginez în memorie, contopind mãrturisirile ei din cartea scrisã pe un oarecare pat de moarte, cu putinele amintiri pe care mintea mea încã le pãstra tacit, fiind tinute ascunse de mine. Iar banca neagrã din fier forjat nu era decît cel mai comod lucru pe care am stat vreodatã. Desi simteam împunsãturi ca de spini rãnindu-mi spatele, nu izbuteam sã mã ridic în capul oaselor si sã-mi iau rãmas bun de la atmosfera ce mã înconjura totodatã cu a ei maiestuoasã virtute a recunostintei. Asa stãteam si priveam necontenit cerul, contemplînd întreaga naturã cu al sãu vînt cald primãvãratec, cu ale sale raze ce se rãsfrîngeau pe pielea mea, cu norii vasti ce au cãpãtat brusc o nuantã gri, dispãrînd într-un timp scurt. Prevedeam cã o sã mi se lipeascã în curînd picãturile ploii reci pe chipul ce mi-a fost brãzdat de cîteva lacrimi fade, vãrsate în zadar. Dar nu puteam cunoaste decît vîntul ce-mi lovea fata atingîndu-mã ca o mîngîiere maternã, cînd mai tare, cînd mai încet, cînd ca o mustrare, cînd ca o consolare. Mãcar de-ar cãpãta o formã umanã, astfel încît sã-i stiu adevãrata putere ce se aflã în zgomotele confuze ale fantomei vîntului. Nici nu-mi este cu putintã sã-mi amintesc cum am început dintr-o datã sã tremur, mai tare ca si cînd mi-ar fi fost fricã de ceva. Era într-adevãr vîntul cel care mã fãcea sã vreau sã mã adãpostesc de vremea rece ce s-a dezlãntuit într-o clipã neobservatã si sã pãrãsesc linistea unei vieti lipsite de constiintã? Nu stiam atunci, în atîtea zile pierdute fãrã rost, nu pot cuteza sã stiu nici acum, cînd cu acelasi tragic sentiment mã tin strîns lipitã de o bucatã de fier, negînd absolut orice manifestare de evadare. Adevãrul e cã nu am un loc în care m-as putea îndrepta cu gînduri absente care m-ar hotãrî sã încuviintez, fãrã repros, o banalã existentã. Dupã un timp de meditat în singurãtatea sufletului meu, am încetat sã mai pun întrebãri cerului si sã nu aud nici un rãspuns din partea pãmântului. Din geanta ce sedea tolãnitã în capãtul bãncii am trimis un gînd spre cartea în care odatã a trãit o viatã. Am izbutit sã o scot si am luat-o în mîini, rãsfoind paginile rupte si murdare, adesea citite printre suspine si sentimente de neputintã, în privinta întoarcerii fiintei la viatã. Dacã în esentã, cartea continea vreo tainã care sã îmi renascã sentimentele înnãbusite cînd nici mãcar eu nu stiam de mine, atunci aceasta trebuie sã fie extrem de ermeticã încît sã ascundã adevãrate simtãminte ce numai un om le-a putut cunoaste cînd le-a scris si le-a lãsat cuvintelor drept mostenire la stingerea vietii. Mi-am trecut privirea încetosatã peste confesiunea de la începutul cãrtii, timp în care natura întreagã s-a aflat în inertie, fiind cuprinsã de o tãcere subitã: „Dacã am scãpat de aceastã zi, înseamnã cã încã trãiesc“. Moartea a cuprins toate cele ce trãiau în acea clipã. Sentimentul mortii s-a gãsit sã-si încerce puterea încã din întîiul rînd furat de ochii cititorului. Am asteptat sã treacã nãvala coplesitoare ce mã cuprinsese. Nu mã credeam în stare a mai continua sã citesc, cu toate cã stiam ce urma ca si cum mi-as fi citit propria poveste, doar cã în mine zãcea încredintarea aceea a inutilitãtii care parcã se afla în fiecare cuvînt. Simteam o greutate ametitoare apãsîndu-mi ochii, ce-mi fãcea privirea sã fie insuportabilã, scindatã. ÃŽn ceasul ãsta as fi vrut ca greutatea sã se mute în inimã, dar inima îmi era mai usoarã decît o palã de vînt, nevãzutã si imposibil de atins. Priveam în sus cu ochii întepati de amintiri ce se perindau ca într-un film nesfîrsit. O apãsãtoare senzatie ce-mi rãmase ca amintire, adîncea în mine rana deschisã a unor întîmplãri trecute care nu fãceau decît sã lãrgeascã si mai mult pustietatea în care sufletul meu se gãseste adesea. Amintirile înceteazã sã mai trezeascã gîndurile ce au fost uitate odatã ce ele nu mai aduc în nici un chip vreun fel de trãire lãuntricã si care laolaltã nu produc alt sentiment decît acela de molesealã existentialã. Zgomotele stranii ale noptii începurã sã aparã pe nesimtite si în mãsura în care vederea îmi devenea tot mai neclarã mi-am propus sã las cartea din mîini si sã mã ofer întunericului. Am asezat capul pe banca ce acum era ca de gheatã. Nemiscat, trupul meu asculta sunetul lunii care cînta stelelor oda noptii într-o sublimã armonie. Cu mintea si sufletul supuse în întregime timpului taciturn, am început sã alunec în visare contopindu-mã cu întunecimea vastã care detinea umbre si tãrîmuri necunoscute. Totul îmi pãrea acum mai sters, lipsit de culoarea ce dãdea viatã lucrurilor. Am cãzut în visare, adînc, ca într-o fîntînã fãrã fund, si în vis mi s-a înfãtisat un suflet care obisnuia sã se odihneascã într-un trup. Timpul i-a fost efemer însã, si aripile mortii i-au furat ultima rãsuflare. Mã privea cum priveste un creator opera fãcutã cu mîinile sale, cu niste ochi senini, blînzi care puteau potoli orice fiarã sãlbaticã si, fãrã sã scoatã o vorbã, pãrea cã asteaptã. Eu eram uitatã, pierdutã în imaginea ei confuzã, neputînd decît sã îmi provoace o fricã stînjenitoare care aluneca pe sira spinãrii cu fiecare suflu. Mã stãpînea o fortã ce ajungea ca un efect tãmãduitor pînã în mãduva oaselor. Am strigat cu un sunet înnãbusitor: „Tu esti oare fantoma cãreia îi vorbeam adineauri? Tu esti vîntul cãtre care suflam cuvinte în van? Sã fii tu cea din carte?“ Fîsia de ceatã ce acoperea silueta neînsotitã a cãpãtat o nuantã mai închisã, puternicã, fiindu-mi imposibil sã deslusesc dacã înaintea mea se afla fie o fiintã umanã, fie o himerã adusã de timp. M-as fi asteptat în orice clipã sã întindã mâna si sã mã elibereze de cele lumesti, purtîndu-mã cu ea, lepãdîndu-mã de realitate. Miscarea rãmînea necunoscutã si ascunsã, mai ascunsã decît întelegerea lunii si a soarelui care si-au hotãrît fiecare timpii lor de existentã, decît motivul pentru care s-a rupt catepeteasma templului dupã rãstignire, si mai ascunsã decît taina ce îl desparte pe om de viatã. Mi-as fi dorit ca acel moment sã fie unul revelator pentru întreaga mea viatã care o tainã oarecare a tinut-o captivã ca într-o închisoarea. Nu stãruiam în a-mi imagina realitatea întîmplãrilor. Priveam amãgirea mintii mele care a fost transpusã într-o fantasmã si ea mã privea pe mine. „Putea ea vorbi?“ Mã întrebasem în lãuntrul meu. Sufletul meu ar fi vrut sã i se vorbeascã ca sã poatã fi scos din întunecimea în care se gãsea de atîta vreme. Dar mai degrabã destinul nu ne destãinuie întelesul lucrurilor, ci ne aprofundeazã în taine si eventualitãti inefabile. ÃŽncepuse sã mã epuizeze sirul nesfîrsit al gîndurilor mele si o amortealã realã îmi cuprinsese întregul trup. ÃŽn tot acest timp tinusem, sub mîinile împreunate pe piept, cartea fiintei pe care îmi doream cu ardoare sã o fi cunoscut si nu isprãvii decît prin a-i citi necontenit ultimele cuvinte care nu-mi aduceau de altfel nici o satisfactie. Nu-mi dãdea tihnã însã linistea cu care primeam întîmplãrile în plinãtatea lor iar pe reversul monedei se aflau cu stupoare revolta în fata lucrurilor care nu mi-au fost date sã le privesc. Stiam cu certitudine cã a existat o fiintã umanã, si care de altfel scrisese în cartea pe care o tineam aievea, însã nu suportam ideea cã în pofida legãturii puternice dintre noi, nu cunosteam decît o amintire searbãdã a ceea ce a fost odatã... Contenesc în a întelege rapiditatea cu care se sfîrseste viata în toate neorînduielile ei. Nu existã o entitate antropomorfã care pedepseste rãul si rãsplãteste binele? Cum de altfel de-a lungul întregii vieti nu mi-a fost dat sã înteleg decît frumoasa virtute a pietãtii din actiunile sãvîrsite în realitatea ei, a faptelor ei. Pînã voi ajunge sã deprind întelesul celor povestite, nu-mi rãmîne decît sã îmbrãtisez adevãrul creat de mintea mea, un adevãr care sã mã facã sã suport o pierdere ce nu am simtit-o, nu am cunoscut-o si nu am putut-o iubi. Pînã atunci...
|
Autentificare
