Despre cãrti, titluri si... capcane
Bine-a zis cine-a zis cã acolo unde-i multã desteptãciune, gata, si prostia-si face loc. Ba, dacã mai luãm seama la altã spusã cu tâlc - prostia negânditã nu are niciun farmec - mai cã ne minunãm de gafele de care ne izbim în fiecare zi.
Cã unele apartin unora mai putin scoliti si fãrã pretentii, mai treacã-meargã, le trecem cu usurintã la capitolul umorului involuntar, precum perlele elevilor la bacalaureat sau la sectiunea Din putul gândirii, marca academia Catavencu.
Dar când ele izvorãsc din mintile unora cu temeinicã pregãtire si experientã, care ne dau lectii de viatã si comportament, n-ai cum sã rãmâi indiferent, si mai cã-ti vine - vorba lui Topârceanu - sã-ti lasi baltã, toate interesele.
Nu de multã vreme, HUMANITAS, editurã cu staif, care nu publicã, Doamne pãzeste, nimic la întâmplare, ne-a bucurat mintea si sufletele cu cartea despre Neagu Djuvara, o antologie/biografie ilustratã a marelui gânditor, cãruia Dumnezeu i-a hãrãzit mai bine de un veac de viatã trãitã la intensitate maximã.
N-ai cum sã nu remarci tinuta editorialã remarcabilã, aproape bibliofilã, de pe supracoperta cãreia îndrãgitul subiect ne zâmbeste într-o tinutã la fel de îngrijitã, demnã de un dandy cãzut din altã lume, cum îl caracterizeazã Gabriel Liiceanu, cel care a prefatat cartea, si nu mai putin director general al editurii amintite.
Sincer vorbind, n-am stiut niciodatã ce sã pretuiesc mai mult la distinsul personaj: sinceritatea, dictia, limbajul, umorul, dragostea de neam si de tarã, obiectivitatea, stiinta mesajului ori modestia - ca sã enumer doar câteva din trãsãturile sale - cu care îsi face aparitia în spatiul public, nu doar de florile mãrului ori ca sã epateze cu sentinte împrumutate ori rãsuflate, ci pentru a ne împãrtãsi din marea sa experientã, din propriile credinte si opinii.
Au fost firesti si nerãbdarea si interesul cu care am citit cartea, însã am fost pe deplin rãsplãtit, fiindcã lectura mi-a întregit portretul uriasei sale personalitãti, dacã nu unicat, cel putin rar în spatiul culturii noastre, model netãgãduit de comunicare cu semenii.
Amintiri sau interviuri exprimate la persoana întâia, relatãri obiective la persoana a III-a, ca si imaginile atinse de patina lucrurilor vechi, în alb-negru, conferã urzealã si texturã de calitate cãrtii, departe de o biografie romantatã, din care gãsesti pe toate drumurile. E greu de caracterizat într-o sintagmã fãrã gres acest mozaic inedit, alcãtuit cu migalã, cu meticulozitate si artã, fragment cu fragment (ca sã mã refer la titlu), de care-ti pare rãu sã-l abandonezi. Este o carte care te îndeamnã sã o reiei ori sã revii asupra unor detalii, care nu te lasã indiferent, îti dã de gândit, te obligã si pe tine sã-ti pui mintea la contributie si cãreia îi gãsesti un loc special în bibliotecã, ca s-o gãsesti fãrã dificultate, la nevoie.
Este drept cã ineditul titlului contrariazã. De ce 444? Chiar le-a numãrat editorul? De cele mai multe ori, oamenii se agatã de 77, 100, 101 sau 1001. Ori dacã este vorba de titulaturi speciale, te opresti asupra lor. Nu cred cã existã vizitator pe lumea asta care, în fata frescei „Cina cea de tainã“* a lui Leonardo da Vinci, sã nu fi numãrat personajele: „da, sunt doisprezece apostoli si cu Iisus treisprezece, nu a gresit maestrul“.
E drept cã nu am numãrat cele 444 de fragmente(?!?) ale cãrtii, fie ele si memorabile, sã vãd dacã cei care s-au îngrijit de ea nu ne-au tras în piept (cum se întâmplã frecvent în societatea noastrã modernã), dar nu m-am putut împiedica sã mã întreb: oare personajul central al cãrtii sã fie compus numai din 444 de fragmente? Anatomice? Istorice ? Cine-si permite sã-l fragmenteze? Si cum?
Autorii si redactorii nu ne spun despre ce fragmente este vorba. Nu cred cã nu cunosc definitia cuvântului: bucatã, parte, frânturã, fractiune dintr-un tot. Ca atare, ei ne oferã fragmente. De/din ce? Cã se subîntelege cã e vorba de idei, sentinte sau enunturi exprimate de distinsul Neagu Djuvara e altceva, dar incorectitudinea formulãrii titlului este surprinzãtoare si mai mult decât flagrantã. Cum a putut trece neobservatã pe sub atâtea si atâtea priviri dedate si cu gramatica, si cu DEX-ul? Cum a fost posibil ca o asemenea realizare de rafinament si valoare sã cadã pradã unei capcane lingvistice?
O eratã devine absolut necesarã.
Nu de dragul eratei în sine, ci pentru cã compromite si urâteste o reusitã incontestabilã, un document sortit sã dãinuiascã.
|