Portrete si... evocãri
Cu ocazia Zilelor Orasului, Galeriile de Artã Lascãr Vorel oferã publicului o bogatã simezã a unui grup reprezentativ de artisti plastici nemteni, într-o variatã paletã de stiluri, forme si tematicã, de la portrete pânã la pictura abstractã, cu cromaticã bine pusã în valoare. Nu este în intentia noastrã sã realizãm o cronicã plasticã, ci sã oferim cititorului o secventã de viatã. Printre numeroasele exponate, un grup de trei portrete, creatii ale maestrului Stefan Potop, dominã ansamblul, prin facturã si ramã, înfãtisând trei medici cunoscuti ai urbei (Costache Andone, Iosif Köszeghi si Virgil Rãzesu). Pe acelasi perete, la distantã de douã tablouri (unul cu Turnul lui Stefan cel Mare si altul cu un lan de grâu) se aflã portretul Regelui Mihai, mai mare decât celelalte (cum se cuvine unui cap încoronat) realizat de Mircea Ciacâru. Pentru semnatarul acestor rânduri, faptul în sine capãtã relevantã si semnificatii particulare. Nu pot uita cã apartin aceleiasi generatii ca si regele, cã mi-am petrecut întreaga copilãrie cu „trãiascã regele“, simbol de primã cinstire, alãturi de celelalte precum familia, armata, biserica si, mai târziu, scoala. ÃŽn cartierul brãilean în care locuiam, nu departe de casa noastrã, exista un regiment. Fãcea parte din viata însãsi sã auzim, zi de zi, goarna care suna „desteptarea“, „adunarea pentru instructie“, „masa“ („lingura si strachina/mãmãliga-i gata/nu mânca din ciorba mea/cã te spun la tata“), „stingerea“ si atâtea si atâtea alte activitãti. Exista sãrbãtoare fãrã fanfarã si defilarea unor unitãti ? Nici vorbã. Stiam cã acolo trãiesc soldatii, ostasii în uniforme, bãrbatii cei mai viteji ai neamului, gata sã punã mâna pe arme, ca sã ne apere pe noi si tara de dusmani. La fel se petreceau lucrurile cu clopotele cele mari care marcau rânduielile bisericesti, pãstrate cu sfintenie de bunici, pãrinti si de mãruntei, dar si cu clopotelul de la scoalã, unde mergeam sã ne luminãm. Ce-a mai rãmas din vechile simboluri ? Aproape nimic ! Le-au luat locul altele si altele, schimonosite, strãine, copiate, fãrã farmec, cu nimic mai valoroase ori mai apropiate de ale noastre. Nu, societatea nu are motive de prea multã mândrie... Bucuria si nu mai putin satisfactiile, omenesti si necondamnabile, prilejuite de prezenta propriului portret într-o galerie de artã, sunt cu atât mai accentuate, cu cât este o surprizã absolutã. Portretul nu este realizat la comandã, la cerere, maestrul Potop nu mi-a fost si nu-mi este dator, nu m-a întrebat dacã doresc sã-i pozez si nu mi-a cerut o fotografie. Ratiunile prezentei acestuia îi apartin în totalitate. Si nu am nici un motiv sã... potop-esc asuprã-i cu întrebãri caraghioase. Mã multumesc cu realitatea, plãcutã, onorantã, mai ales acum, când atâtia demnitari, politicieni, oameni de afaceri sau de mare succes asteaptã sã fie imortalizati pe pânzã. Ca de fiecare datã, maestrii Stefan Potop si Mircea Cuacâru se dovedesc portretisti de har, care stiu sã transpunã pe pânzã esenta si trãsãturile eroilor lor, asa cum pot fi definiti adevãrati compozitori de secvente de viatã, care ne bucurã si ne încântã sufletele. Cu regretul cã doctorul Costache Andone, plecat de curând în cealaltã lume, nu se mai poate bucura împreunã cu de noi, le multumim si le exprimãm recunostinta pentru delicata atentie de a ne realiza portretele, le dorim sãnãtate, putere de muncã si, mai ales, neodihna în arta lor. Actuala galerie a plasticii nemtene este o reusitã, expozantii meritã felicitãrile celor care se bucurã de talentul lor, cu care contribuie la actului cultural.
|
Autentificare
