Revolutie sau loviturã de stat? (III)
(Prezenta opinie nu este o pledoarie pentru disculparea cuiva, ci pentru o logicã corectã - Autorul)
Urmãrind îndeaproape evenimentele din 1989 pânã în prezent am suficiente argumente pentru a sustine cã în '89 s-au succedat o serie de evenimente contradictorii, care pot fi plasate între „loviturã de stat militarã“ si „revolutie“. ÃŽntelegerile de la Malta si Kiev din acel decembrie au proiectat scenariul schimbãrii regimului Ceausescu prin loviturã de stat armatã, la care principalii actori trebuiau sã fie Armata si Securitatea, sub conducerea câtorva initiati din rândurile acestora. La Malta în 1989 , ca si la Ialta în 1945, rolul de a decide soarta României a fost lãsat tot Moscovei, de cãtre puterile occidentale, în frunte cu SUA. Sã ne intre bine în cap - soarta României s-a jucat si se joacã la ruleta marilor interese. Timisoara a fost factorul perturbator în punerea în aplicare, la 21 decembrie, a scenariului maltez în Bucuresti. Revolutia care a debutat cu „atacul electronic“, dublat de prezenta unor grupuri bine organizate, care au avut rolul de a sparge manifestatia, de a da tonul degringoladei, vacarmului si primelor lozinci anticeausescu, care sã demonstreze cã dictatorul nu mai avea autoritate, nu se mai bucurã de sprijinul „poporului muncitor“ si cã drumul pentru înlãturarea sa era deschis pentru populatie. Tot pe 21 decembrie, generalul Iulian Vlad îi propune generalului Vasile Milea solutia îndepãrtãrii lui Ceausescu. Milea refuzã si se „sinucide“ din ratiuni de sigurantã. Cunoscând scenariul Maltei, via Moscova, Ceausescu îl acuzã de trãdare pe Milea. Rezistenta unor manifestanti pe baricada de la Inter, în 21 decembrie seara, a avut rolul sã declanseze miscarea revolutionarã pe 22 decembrie, când miile de muncitori, de pe marile platforme industriale, au afluit cãtre centrul Bucurestiului. Intuind inevitabilitatea unui conflict cu populatia, cunoscând starea de spirit a acesteia în Bucuresti, dar mai ales în tarã, pe fondul descifrãrii scenariului Malta, Iulian Vlad ordonã Securitãtii sã depunã armele la rastel, iar generalul Stãnculescu, proaspãtul înlocuitor al lui Milea, lanseazã lozinca „Armata e cu noi!“.
Acesta a fost semnalul dat ca „lovitura de stat militarã“ va trebui sã faciliteze declansarea Revoluiei, dar semnalul nu a fost suficient de clar pentru o armatã decapitatã, pe fondul haosului si degringoladei comunicationale instalate imediat dupã fuga cuplului Ceausescu, dar si a autodizolvãrii structurilor de partid, centrale si teritoriale, care aveau rolul decident în derularea actiunilor.
Armatei nu-i era indiferent cãrei forte politice îi va preda puterea
A fost momentul preluãrii puterii de cãtre grupuri de cetãteni atât în Bucuresti, cât mai ales în localitãtile din tarã. Consider cã tine de utopie în a descifra limitele de demarcatie dintre „Loviturã de stat“ si „Revolutie“. Cert este un singur fapt, cã telul unic al acestor evenimente era îndepãrtarea Clanului Ceausescu si implicit a sistemului instaurat de acesta. O loviturã de stat nu-si putea impune ca obiectiv imediat decât înlãturarea puterii de drept existente, Armata neavând în fisa postului atributii privind exercitarea puterii politice. ÃŽn seara zilei de 22 decembrie, comunicatul cã se va înfiinta CFSN, ca unic organism al puterii de stat, care promitea „statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernãmânt“, a fost bine primit de majoritatea românilor. Acest sistem democratic promis nu era compatibil cu o guvernare militarizatã a tãrii. Armata a fãcut un pas înapoi pe 27 decembrie, când prin Decretul Lege nr. 2 , FSN consfintea înfiintarea structurilor CFSN la nivel central si teritorial, iar responsabilii militari teritoriali au predat puterea efectiv noilor organisme înfiintate din rândul populatiei. Este evident cã Armatei nu-i era indiferent cãrei forte politice îi va preda puterea, chiar dacã începuse sã sufere de „complexul renegãrii comunismului“. CFSN-urile înfiintate au avut componente majoritare de stânga. Este evident cã Armata a urmãrit sã obtinã garantia protectiei necesare în fata eventualelor acuze. Nu trebuie neglijat faptul cã unii civili, fãrã nici o pregãtire au primit arme, cã au existat membri ai Gãrzilor patriotice înarmati, care au actionat paralel cu fortele Armatei. ÃŽnarmarea civililor si a Gãrzilor patriotice a fost o mãsurã catastroficã, greu de justificat. De asemenea, în Armatã au fost reactivate cadre cu dependente pro-KGB, consecintã a întelegerilor de la Malta si Kiev si aversiunea ofiterilor armatei fatã de aceste cadre a contribuit la crearea stãrilor de confuzie sau a luãrii deciziilor contradictorii. Evenimentele ulterioare au demonstrat cã atât Malta, prin Moscova, cât si populatia României, prin majoritate, au cautionat ascensiunea ca leader-shipp a lui Ion Iliescu. Autorii „Loviturii de stat“ nu se puteau substitui vointei populare si lovitura nu putea rãmâne decât un factor favorizant declansãrii si succesului Revolutiei, care a continuat si s-a finalizat odatã cu alegerile democratice din 1992 s din 1996.
Participarea populatiei la Revolutie.
Cu unele exceptii, dacã populatia a iesit în stradã a fãcut-o pentru ca sã-si manifeste bucuria si entuziasmul, nu ca sã lupte sau sã apere ceva. Nu mai avea cu cine lupta si nu avea ce apãra. Fãrã a se trage un cartus, în marea majoritate a oraselor grupuri eterogene de cetãteni au pãtruns în sediile politice, manifestându-si furia pe însemnele, pe portretele si cãrtile scrise de Ceausescu. Restul a fost subtilizat. Rolul acestor grupuri s-a canalizat pe trei directii principale: aceea de a demonstra cã vechea putere nu mai existã, aceea de a se constitui în rezerva de cadre pentru viitoarele structuri de putere ale CFSN si aceea de formare a corpurilor de „revolutionari“ cu certificat. Se poate spune cã atât Revolutia cât si executarea cuplului Ceausescu au beneficiat de sprijinul tacit al majoritãtii populatiei din provincie. Executarea cuplului Ceausescu a fost în primã instantã o usurare formidabilã pentru populatia supusã ani la rând la privatiunile arhicunoscute. Astãzi, dupã 26 de ani, consumati în exercitii despre democratie, executarea ceausestilor a început sã fie contestatã, fie pe fondul simulacrului de justitie din 25 decembrie 1989, fie pe fondul aparitiei unui nou sir de privatiuni. Bilantul cinic al celor 26 de ani este cã prin Revolutie românii nu au scãpat de privatiuni, dar au câstigat dreptul de a se plânge deschis de existenta acestora. Prin redeschiderea dosarelor Revolutiei Armata se va gãsi în mare impas, deoarece detine rãspunsul la întrebarea „Cine a tras în noi, dupã 22?“.
În plus, la aceastã întrebare trebuie sã rãspundã si Malta, altfel dosarele Revolutiei vor fi rezolvate în acelasi simulacru de justitie, ca în decembrie 1989 la Târgoviste .
|
Autentificare
