Revolutie sau loviturã de stat? (I)
Prezenta opinie nu este o pledoarie pentru disculparea cuiva, ci pentru o logicã corectã (Autorul). S-au comemorat recent 26 de ani de la victoria Revolutiei din decembrie 1989. Anul acesta, comemorarea a fost marcatã de protestul revolutionarilor si a altor categorii, declansat de decizia procurorilor militari de a clasa Dosarul Revolutiei Române, care fusese redeschis. Evenimentele din decembrie 1989 au fãcut obiectul a 4.544 dosare penale, în care parchetele militare au fost implicate pentru cercetare. În 112 dosare au fost trimise în judecatã 188 cadre militare si 87 de civili. În logica evenimentelor, primul semnal a fost dat la Iasi în 14 decembrie, fiind continuat si pus în operã la Timisoara în 17 decembrie, unde pânã pe 20 decembrie a cãpãtat sens, cu pretul vietii a 73 timisoreni. La Bucuresti a fost ultimul act al trilogiei eroice, desfãsurat în zilele de 21 si 22 decembrie, soldat cu 126 de morti si cu fuga celor doi ceausesti din sediul C.C. pe 22 decembrie la ora 12 . Fuga a însemnat pentru mai toti cei din Bucuresti prezenti sau informati imediat despre eveniment cã principalele structuri, de partid si de stat, au fost decapitate. Abia la ora 12.30, dupã fuga cuplului, când Televiziunea Românã a început sã emitã fãrã întrerupere si fãrã cenzurã, provincia a aflat uluitã cã ceausestii au fugit, cã la Bucuresti s-a declansat o Revolutie care a provocat cãderea regimului, cã existã riposta unor teroristi, cã armata, securitatea si militia este de partea poporului, cã se trage pe strãzi, cã mor oameni si cã a fost constituit Frontul Salvãrii Nationale. În seara zilei de 22, toatã populatia României a aflat cã a fost constituit Consiliul FSN, noul organism al puterii de stat. Provincia a aplaudat , considerând scenariul unanim împãrtãsit.
Nu conteazã ce vrea si cum gândeste provincia?
Statutul meu, de cetãtean din provincie, mã obligã sã constat cã în toate vremurile, scenariile se scriu la Bucuresti, actorii trebuie sã aibã buletin de Capitalã, iar provinciei nu-i rãmâne decât rolul de a aplauda, în calitate de spectator. Dacã înainte de 1990 scenariile erau transmise provinciei prin intermediul structurilor PCR si media aservitã, astãzi scenariile sunt transmise prin numeroasele mijloace media aservite Puterii sau Opozitiei, dupã caz. ÃŽntr-un sistem democratic, scenariile lansate de un grup în spatiul public nu reprezintã problematica de interes general a societãtii, ci o problematicã marginalã a acesteia. ÃŽn cazul Revolutiei, unicitatea scenariului transmis a constituit problematica de interes general, scandatã la Timisoara si în Bucuresti, la momentele cheie, sintetizat în „Jos Ceausescu!“. Nu este un secret cã Provincia a fost permanent manipulatã, în scopul de a asigura suportul popular necesar tuturor scenariilor, inclusiv pentru cele marginale. Revolutia si-a atins scopul într-un timp aproape record, deoarece a avut un mesaj unic, de interes general, lansat într-un context extern si intern, extrem de favorabil. ÃŽn contextul extern, rolul primordial l-a jucat întelegerea de la Malta din 2-3 decembrie 1989, dintre Bush si Gorbaciov si apoi de la Kiev, dintre Gorbaciov si Mitterand, unde au fost programate schimbãri radicale în România pentru data de 21 decembrie. Aceste lucruri au fost cunoscute de Iulian Vlad si partial de Ceausescu si apropiatii sãi. ÃŽn contextul extern se înscriau si miscarea Solidaritatea din Polonia, dãrmarea zidului Berlinului , perestroika si glasnostul din URSS , schimbãrile de regim în Cehoslovacia si Bulgaria. Aceste evenimente erau cunoscute de întreaga tarã prin Europa Liberã si Vocea Americii, care erau ascultate si comentate fãrã prea multe rezerve, în spatiul public. Contextul intern era dominat de ura întregii populatii împotriva lui Ceausescu si a regimului sãu. Securitatea cunostea care era dimensiunea urii populatiei. Cea din provincie devenise si ea constientã de iminentul sfârsit al regimului, dar astepta momentul prielnic al declansãrii schimbãrii. Revolta brasovenilor din 1987 a demonstrat cã revoltele izolate nu au sanse de izbândã. Esecul Iasului din 14 decembrie nu a fãcut decât sã confirme. Revolta Timisoarei, gafa lui Ceausescu de a organiza mitingul în 21 decembrie si diversiunea „rãzboiul electronic“, au constituit sansa izbucnirii si succesul revoltei în Bucuresti în 21-22 decembrie. Provincia nu prea avea cunostintã despre aceste evenimente, decât din relatãrile posturilor de radio strãine. Dar în relatãrile despre conflictul populatiei Timisoarei cu Armata, posturile strãine pomeneau despre 60.000 de morti, cifrã preluatã si de TVR , când în realitate au fost 73. De pe atunci au apãrut dovezile manipulãrii populatiei, cu predilectie a celei din provincie. Mijloacele media ale PCR au prezentat evenimentele de la Timisoara ca operã exclusivã a „agenturilor strãine“ si a „iredentismului maghiar“. A fost evident cã ceva nu se lega în logica lucrurilor si populatiei nu i-a rãmas decât sã colporteze, sporind si mai mult confuzia.
Complexul trãdãtorului - a trãda fãrã a fi acuzat de trãdare
Generalul Iulian Vlad - seful securitãtii, stia despre întelegerea de la Malta si a realizat cã sarcina lui este sã gãseascã momentul în care sã trãdeze regimul, fãrã a putea fi acuzat de trãdare. Dacã în ceasul al 12-lea, Iulian Vlad nu ar fi trãdat regimul Ceausescu, numãrul victimelor revolutiei ar fi fost cu mult mai mare, de ambele pãrti. ÃŽn dimineata zilei de 22 decembrie, Vlad a ordonat securitãtii sã depunã armele la rastel si sã nu se implice în apãrarea fostului regim. Un astfel de ordin a primit si militia. Despre pasivitatea securitãtii si a militiei din dimineata de 22 decembrie provincia nu stia, dar trebuia sã afle în cel mai scurt timp, pentru protectia acestora în fata furiei populare. Informatorii si interlopii au fost printre revolutionari, pe locurile din fatã. Primii care au aflat cã securitatea si militia nu vor riposta au fost rudele, prietenii, cunoscutii si informatorii acestora. Asa se explicã simultaneitatea aparitiei grupurilor eterogene de muncitori, functionari, studenti, intelectuali, informatori, bisnitari si interlopi în stradã, imediat dupã ora 12,30 în jurul clãdirilor oficiale. ÃŽn majoritatea oraselor, clãdirile organismelor de partid si de stat erau goale, activistii pãrãsindu-le încã de pe 21 decembrie. De regulã nu au existat conflicte, ca si în cazul de la Piatra Neamt si celelalte orase ale judetului. Pentru provincie a fost semnalul cã structurile teritoriale ale PCR erau în faza autodizolvãrii, operatiune la care au contribuit definitoriu majoritatea covârsitoare a membrilor PCR, care nu au sustinut regimul ceausist. Despre aceastã autodizolvare, bucurestenii nu aveau stiintã. Poate o intuiau, dar Bucurestiul nu a avut timp sã gãseascã rimã si alternativã la sloganul „Azi în Timisoara, mâine în toatã tara“.
Premierã fãrã actorii principali si implicarea Armatei în Revolutie
ÃŽn acest context istoric, de pe lista actorilor de merit ai Revolutiei lipseste actorul anonim, al cãrui merit a fost definitoriu în prãbusirea regimului. Este vorba despre populatia României, care nu a iesit în stradã sã conteste regimul pe 22 decembrie. Acestei populatii, care n-a miscat un deget în apãrarea regimului Ceausescu, i s-a imputat de cãtre „revolutionari“ cã nu a avut „manifestãri revolutionare“, cã au asistat Revolutia la televizor, profitând ulterior de binefacerile acesteia. ÃŽn aceastã judecatã este o eroare de logicã. Renuntarea la putere a structurilor regimului Ceausescu nu s-a datorat confruntãrii reale în stradã, ci a confruntãrii cu refuzul categoric al întregii populatii de a mai accepta coabitarea cu un astfel de regim. A existat obsesia regimului cã „revolta timisoreanã“ a fost opera serviciilor secrete strãine, sarcina apãrãrii „cuceririlor societãtii socialiste multilateral - dezvoltate, revenind Armatei, Securitãtii si Militiei“. Ulterior, s-a dovedit cã interventia Armatei s-a concretizat în victime din rândul populatiei revoltate, nu din rândul „serviciilor secrete“. Capii Armatei, în frunte cu generalul Stãnculescu, au sesizat pe 22 decembrie riscul de „a lupta împotriva poporului“ si au lansat lozinca „Armata e cu noi!“, preluatã cu entuziasm de populatie si manifestanti.
|
Autentificare
