Despre avocaturã si despre viatã, în general
La 10 decembrie 2015 am sãrbatori, atît noi, cei care practicãm aceastã nobilã profesie, cît si cei cu care colaborãm în împlinirea telurilor noastre, o zi specialã, respectiv Ziua Europeanã a Avocatilor.
Poate era nevoie de un asemenea prilej pentru a reaminti atît publicului care ne evalueazã, cel mai ades, prin prisma cliseelor de film american sau a celor sociale create artificial, dar si nouã, slujitorilor Dreptului, cã celebrãm o Profesie, o Artã si o Misiune. Vorbind despre avocat, distinsul dr. Iosif Friedmann-Nicolescu, avocat în Baroul Bucuresti spunea, într-un amplu articol publicat pe site-ul UNBR la 23 iunie 2014: „Vocatia profesiei de avocat este una de ARISTOCRAT si totodatã de BOEM. Profesia de avocat este un poem; un poem al vietii sociale, pe fondul unei solide pregãtiri stiintifice si al unei etici colegiale inconfundabile, a unei confraternitãti specifice acestei profesii unice, prin educatie si mentalitate. Mentalitatea acestei profesii este de origine divinã, fiindcã Avocatul este mereu alãturi de Om. De Omul care se aflã într-o competitie cu Justitia, în slujba Adevãrului si a Justitiei.(…) AVOCATUL apãrã creatia divinã absolutã: OMUL. AVOCATUL este un SACERDOT, misiunea profesiei este SACRÃ în TEMPLELE JUSTITIEI care sînt PALATELE de JUSTITIE, la fel de mãrete ca si catedralele în care se sãvîrsesc ritualuri sfinte“. Asemenea cuvinte pot pãrea o declaratie exageratã de dragoste pentru aceastã profesie. Dar numai pentru cei care nu ne cunosc, pentru cei care ne privesc si ne judecã din spatele unor ziduri false si a unor idei preconcepute. Avocatura e una dintre cele mai vechi profesii si, spre deosebire de altele la fel de nobile, este una dintre primele reglementate, tocmai ca dovadã a caracterului sãu indispensabil functionãrii unei societãti normale. Istoria avocaturii este indisolubil legatã atît de istorie, în general, cît si de evolutia societãtii umane.
Începuturile - Atena, Roma Anticã
Primii avocati au fost, cel mai probabil, oratorii din vechea Atenã. Interesant este faptul ca primii oratori atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. ÃŽn primul rînd, exista o regulã cã oamenii trebuiau sã-si pledeze singuri cauza, regulã care a început sã fie eludatã datoritã tendintei de crestere a cazurilor în care oamenii cereau asistenta unui „prieten“. Am spune, fãrã nici o urmã de subiectivism, cã termenul de prieten defineste si în prezent caracterul profund al relatiei client-avocat, în sensul cel mai sincer si util apãrãrii. ÃŽn sensul strict al definitiei de avocat, primii avocati au fost oratorii din Roma Anticã. Legea referitoare la restrictia asupra onorariilor a fost abolitã de împãratul Claudius, fiind impus un onorariu maximal. ÃŽn mod asemãnator cu contemporanii lor greci, primii avocati romani aveau pregãtire în retorica, nu în stiinte juridice, la fel ca si judecãtorii în fata carora pledau. Spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasã de specialisti în drept, cunoscuti sub denumirea de jurisconsulti (iuris consulti), notiune ce se regãseste ulterior în dreptul roman. Jurisconsultii erau oameni bogati pentru care implicarea în drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de bazã din care sã trãiascã. Ei dãdeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drept la toti cei cãrora solicitau astfel de servicii (practica cunoscutã ca publice respondere). Practic, romanii au fost primii care au avut o clasã socialã care sã se gîndeascã la probleme juridice, asta fiind si explicatia faptului cã dreptul roman a devenit asa de precis, detaliat si tehnic, reprezentînd un izvor esential pentru toate sistemele de drept ulterioare. Odatã cu începutul Imperiului Bizantin, profesia juridicã a fost bine înfiintatã, reglementatã în detaliu si precis stratificatã. ÃŽn secolul IV avocatii romani au devenit avocati în adevãratul sens al cuvîntului. Ca o curiozitate istoricã dar de extremã actualitate, în secolul IV avocatii trebuiau sã facã parte dintr-un barou de pe lîngã o instantã de judecatã pentru a pleda în fata unui judecãtor din cadrul acesteia. ÃŽn anul 460, a fost impusã regula ca cei care vor sã fie admisi în profesie sã aducã o recomadare de la profesorii sãi; în secolul VI, pentru admitere în profesie era cerutã urmarea unui curs de drept de aproximativ patru ani. Revenirea profesiei a fost marcatã de eforturile bisericii si statului de a reglementa-o, apoi societatea modernã a fost marcatã de cristalizarea sistemelor de drept, crearea jurisprudentelor proprii fiecãrei societãti, aparitia codurilor. Dreptul cutumial si apoi cel canonic a fost înlocuit cu sisteme de drept laic. Consecinta a fost definirea profesiei de avocat atît sub aspectul atributelor, cît, mai ales, sub aspectul importantei în si pentru societate.
Primul barou a fost înfiintat de Iordache Golescu, Marele Logofãt al Dreptãtii
Dacã despre avocatura din Tãrile Române existã destul de putine referinte istorice, acestea regãsindu-se, în special în tratatele ce fãceau vagi referiri la procedurile judiciare, informatiile devin concrete si coerente începînd cu secolul XIX. Astfel, pe actualul teritoriu al tãrii profesia de avocat intrã în legalitate la 30 septembrie 1831, cînd Marele Logofãt al Dreptãtii, Iordache Golescu, anunta cã se înfiinteazã primul barou al tãrii, din care faceau parte 22 de avocati. Marea reformã a profesiei a avut loc în 1864, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Atunci s-a dat prima lege pentru constituirea corpului de avocati. Una dintre primele reglementãri speciale ale profesiei regãsim în „Repertoriul General Alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, conventiuni, decrete, regulamente etc“, pentru perioada 1 ianuarie 1860 - 1 ianuarie 1940, publicat de Imprimeria Centralã Bucuresti, în 1940, „Legea pentru constituirea corpului de avocati“, lege care poartã numãrul 273. Aceasta reglementa conditiile pe care trebuie sã le întruneascã o persoanã pentru a fi avocat si modalitatea de organizare a profesiei. Ca si alte domenii, avocatura era consideratã o profesie destinatã exclusiv bãrbatilor. Abia în 1891, Baroul de Ilfov admite înscrierea Sarmizei Bilcescu (1867-1935). Cu toate acestea, ea nu a profesat niciodatã. ÃŽn 1901, acelasi barou respingea, cu o majoritate de patru contra trei, cererea de admitere în profesie a avocatei Elena Popovici. Mai trebuie subliniat faptul cã Sarmiza (ori Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimanisteanu) a fost prima româncã avocat, prima femeie din Europa care a obtinut licenta în drept la Universitatea din Paris si prima femeie din lume doctor în drept. Revenind la periplul istoric si legislativ al avocaturii române, reamintim cã pînã în 1921 au functionat 3 corpuri de avocati, organizate pe regiuni istorice. Apoi, în Parlamentul României s-a votat pe 10 si 15 iulie 1921 „Legea pentru unificarea functionãrii corpului de avocati“, primul articol prevãzînd: „orice avocat înscris la unul din barourile din tarã va putea pleda în fata oricãrei instante judecãtoresti din întreg Regatul si orice avocat înscris la orice barou va putea cere transferarea si înscrierea în alt barou. Prin dispozitiile Legii pentru organizarea corpului de avocati, publicatã în Monitorul oficial nr. 251 din 19/21 februarie 1923 (Decretul nr. 610) s-au constituit barouri de avocati pe judete. Acest act normativ utilizeazã pentru prima datã termenul de Barou ca sinonim al Corpului de Advocati dintr-un district. Potrivit acestei legi s-a înfiintat la nivel national Uniunea Advocatilor din România, persoanã juridicã, ca organ general al Barourilor (corpurilor) de avocati din România. S-a adoptat pe 17 octombrie 1923 un regulament de aplicare al acesteia, act care a constituit primul regulament - metodologie cu valoare de statut al profesiei. Ulterior au apãrut noi legi, una dintre ele stipulînd cã Barourile si Uniunea Avocatilor din România devin „persoane juridice de drept public“.
Perioada comunistã - avocatii audevenit „dusmani ai poporului“
ÃŽn 1948, comunistii au desfiintat barourile si colegiile avocatilor. Multi dintre oamenii politici-avocati au fost arestati pe motiv de „rãzvrãtire împotriva guvernului si regimului legal“. ÃŽn schimb, au fost infiintate organizatii obstesti cu personalitate juridicã, prin dispozitiile Legii nr. 3 din 17 ianuarie 1948. Politizarea s-a accentuat prin Decretul- lege nr. 39 din 13 februarie 1950 prin care avocatii au fost subordonati Ministerului Justitiei si prin Decretul-lege nr. 281/1954 prin care s-a înfiintat Consiliul Central al Colegiilor de avocati. Avocatura a plãtit în aceastã perioadã un tribut extrem de greu, figurile marcante ale dreptului romãnesc fiind mai întîi marginalizate ca si „dusmani ai poporului“ si apoi lichidate în cel mai concret si inuman sens al acestui cuvînt. ÃŽncercarea de „colectivizare“ a muncii de avocat a avut drept consecintã disparitia unui segment esential al societãtii, atît sub aspect intelectual cît, mai grav si mai greu de înlocuit, sub aspectul respectãrii, promovãrii si apãrãrii Dreptului. Bãtãlia pentru reabilitarea profesiei a devenit mai evidentã si mai concretã dupã evenimentele din decembrie 1989. Acesta este momentul în care avocatii hotãrãsc iesirea de sub tutela Ministerului Justitiei si revenirea la formele traditionale de exercitare a profesiei prin înfiintarea Baroului. ÃŽn aceste conditii, la 28 februarie 1990 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 1 martie 1990 Decretul lege 90/1990. S-a desfãsurat o activitate intensã pentru modificarea legislatiei existente, perfectionarea acesteia, etapã care se încununeazã cu aparitia Legii nr. 51/1995 ce consfintea independenta deplinã a profesiei si creea premizele privatizãrii ocupatiei prin aparitia noilor forme de exercitare a profesiei, cabinetele individuale de avocat, cabinetele asociate, societãtile civile profesionale. ÃŽn vederea coroborãrii dispozitiilor acestei legi cu o societate în continuã schimbare si ca urmare a aderãrii la UE, legea a suportat modificãri prin acte normative, pãstrîndu-se însã intacte principiile. Aici ar trebui sã spunem „si povestea continuã...“. Pentru cã, reîntorcîndu-se la locul care i se cuvine într-un sistem social normal, avocatura îsi consolideazã statutul de profesie esentialã societãtii. Trecînd dincolo de cliseele consacrate de filmele americane, mult prea expansive în a acredita imaginea unui avocat dur, nemilos si asemãnãtor unui robot ultraperformant, ne întoarcem la Omul-Avocat, la omul de artã, la literat, la poet. Si ne amintim cu drag, cu respect si ceva melancolie de pledoariile exceptionale, audiate în sãlile de sedintã asemenea operelor de teatru, ale maestrilor Baroului Roman. De Barbu Delavrancea, de maestrul Pastorel Teodoreanu, de Nicolae Steinhard... Si nu uitãm cã Avram Iancu nu este doar erou national ci si absolvent al Facultãtii de Drept din Cluj si îl regãsim functionînd ca AVOCAT pe lîngã Tabla regalã a Transilvaniei... Si întelegem cã istoria României, a artei, politicii, stiintei este, în foarte mare parte, istoria avocaturii. Asadar povestea continuã...
Avocat Amalia VLAD,
Avocat Ancuta SANDU
|
Autentificare
