 LA STRADA
Nici o trimitere la filmul cu acelasi nume, al lui Federico Fellini, care în 1957 a obtinut un Oscar pentru acesta. Trimiterea este la recenta miscare de protest, pornitã din fata clubului Colectiv din Bucuresti, unde incendiul din 30 octombrie a.c. a fãcut aproape 180 de victime, marea majoritate tineri. Existã convingerea unanimã cã tragedia s-a declansat pe fondul coruptiei instalate în România. S-a scandat „Coruptia ucide!“. ÃŽn privinta culorii politice a coruptiei instalate, societatea este vizibil scindatã. Unii considerã coruptia ca apanaj al stângii (PSD), altii al dreptei (PDL, PNL), dar Strada a decretat: „Toate partidele, aceeasi mizerie“. Atât filmul cât si Miscarea au puncte comune. Nu au nici o legãturã cu vreo dogmã sau ideologie, în ambele existã un amestec halucinant între fortã si naivitate si au momente remarcabile de frumusete si poezie. Sper ca paralela dintre film si Miscare sã se opreascã aici, deoarece filmul are un deznodãmânt descurajant. Miscarea se vrea inconfundabilã, cu identitate proprie. Nu se doreste confundarea acesteia cu Piata Universitãtii. Cineva a propus înfiintarea Partidului Popular La Strada. Presedintelui Iohannis îi surâde ideea unui astfel de partid. Vectorul miscãrii este „generatia Facebook“. Vointa generatiei tinere este realizatã si coagulatã pe retelele de socializare. Acum se scrie ghidul Revolutiei on-line. Tragedia de la Colectiv a fost declansatã de „Declaratia pe propria rãspundere“, procedurã de tip mafiot, legitimatã în 2004 de Guvernul Nãstase, de ea profitând în egalã mãsurã guvernele Tãriceanu, Boc, Ponta. La Strada s-a dovedit mult mai eficientã decât o motiune de cenzurã. ÃŽn prima searã, miscarea a scos în stradã circa 35.000 de bucuresteni, care erau reprezentati statistic în Parlament de o jumãtate de mandat de deputat. Opozitia parlamentarã, însumând circa 250 de parlamentari, nu a putut da jos Guvernul, dar „jumãtatea de deputat“ a strãzii, a putut. Promptitudinea cu care Ponta a înaintat demisia sa si a Guvernului a socat pe toatã lumea. Nu a fost mãsura onorabilitãtii sale, ci a oportunismului funciar cu care ne-a obisnuit de multã vreme. Au fost prea multi oameni care au crezut în Ponta, pentru a se accepta capitularea acestuia fãrã luptã, dupã prima manifestatie stradalã . Reactia COLECTIV a strãzii, care i-a cerut lui Ponta demisia, pare paradoxalã. Guvernul Boc a tãiat salariile, dar strada nu a avut reactii de speriat Guvernul. Guvernul Ponta a dat salariile înapoi, dar asta nu a contat. La nemultumirile strãzii, acumulate sub guvernarea PSD, s-au adãugat si cele acumulate timp de 10 ani sub guvernarea PDL. Interesant, cã demisia lui Ponta a fost ca o loviturã în plex pentru PNL, care a rãmas fãrã aer si nu a avut decât o replicã, înainte de a arunca prosopul: „ALEGERI ANTICIPATE“. Plecat spre Cotroceni , la consultãri, PNL a uitat sã ia cu el candidatul pentru functia de premier. S-a dus la Cotroceni cu mâna în fund si în loc de premier, l-au târât cu ei pe venerabilul Quintus. La Cotroceni nici PSD nu s-a simtit mai bine. Desi era pornit sã aibã o pozitie virilã, a ajuns acolo cu cãciula în mânã si cu bãrbãtia fleascã, pierzându-se cu firea în fata lui Iohannis. Tot ifosul a fost abandonat la Kisselef, Dragnea iesind de la Cotroceni de-a-ndãrãtãlea, bâiguind: „cum spuneti dumneavoastrã dom' presedinte, vreti sã nu intrãm în Guvern, nu intrãm, vreti anticipate, anticipate sã fie“. ÃŽn realitate PNL si PSD l-au lãsat pe Iohannis în ofsaid, fãcând un pas în spate. La Strada a jubilat putin dupã demisia Guvernului Ponta, dar si-a reconsiderat exigentele. Vrea mai mult, vrea „Jos Parlamentul“, dar si „resetarea clasei politice“.
„Reformarea electoratului“
Singurul, multumit deplin de cãderea Guvernului Ponta este Klaus Iohannis. A obtinut ce si-a dorit, ceea ce PNL nu i-a putut oferi. Solutia alegerilor anticipate nu este însusitã de toatã Strada, dar este preluatã si de la unii parlamentari, care se dau docti în materie. Acestia vorbesc despre alegeri anticipate, cu nonsalanta scobitului în nas, neomitând nici comasarea alegerilor parlamentare cu cele locale. Avem si parlamentari de Neamt care bat câmpii cu astfel de subiecte. La Strada se gândeste serios la „resetarea clasei politice“. Nu la reformarea ei. Clasa politicã nu este virtualã, rãmânându-ne doar solutia reformãrii acesteia. Clasa politicã nu se reformeazã pe parcursul unei campanii electorale. Electoratul trebuie sã aibã un rol activ în aceastã operã de reformare a clasei politice, ceea ce impune în mod obligatoriu, cã trebuie început cu „reformarea electoratului“.
Reformarea clasei politice trebuie sã fie o consecintã a reformãrii electoratului, care la rândul sãu va trebui sã deprindã stiinta de a alege si a refuza total mita electoralã. S-a crezut în 2012, cã odatã cu introducerea votului uninominal se va rezolva problema reformãrii clasei politice. Rezultatul a fost catastrofic si reactia actualã a strãzii confirmã aceasta. La Strada are o listã interminabilã si diversificatã de exigente, la care adaugã în fiecare zi. Este nevoie de o prioritizare a acestor exigente, pentru a le face realizabile pe rând, nu toate odatã.
Unii manifestanti, mai fundamentalisti, vor face bãrbi pânã la carosabil, dacã vor sã stea în stradã pânã la epuizarea listei. Se intrã într-un cerc vicios, care duce nicãieri. Strada poate demite guverne, dar nu poate guverna. În general, un guvern de tehnocrati nu înseamnã în toate cazurile un guvern de tineri în toate palierele. Tehnocratia impune expertizã, care nu se probeazã decât înainte de a ajunge în Guvern, nu dupã. Nu existã încredere în clasa politicã si nici mãcar în ONG-uri. Rolul strãzii nu este sã doboare Guverne, Parlamente, clase politice. Rolul strãzii trebuie sã fie cel al trezirii constiintelor, sã amendeze prompt toate derapajele. Strada bucuresteanã trebuie sã realizeze cã România mai are o sumedenie de alte strãzi. Exigentele trebuiesc declarate la nivel de principii si trebuie urmãritã îndeaproape respectarea acestora. Un sistem nu poate fi schimbat instant, decât printr-o revolutie realã, nu virtualã. Dar o revolutie realã nu poate avea succes dacã nu existã un accept general, fie si tacit, ca în 1989. La acest proiect trebuie sã adere toate strãzile României, nu numai cele bucurestene sau unele mari bulevarde din provincie.
END
|
Autentificare
