 Iatã ce i-a fost dat sã trãiascã în zi de vot, la Stuttgart, unui student pietrean
Un cetãtean si dreptul sãu de vot Nu sunt poate cel mai mare fan al scrisului de memorii, dar cele trãite m-au împins spre decizia de a da o formã, nu tocmai perfectã, dar potrivitã, celor petrecute în data de 16 noiembrie 2014 la Stuttgart, cât încã amintirile sunt proaspete si impactul lor zdrobitor de puternic. Nu doresc sã instig la vreun fel de partizanat, pizmã sau persecutii prin aceastã relatare, ci doar sã atrag atentia asupra celor trãite de românii din diaspora în cel de-al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidentiale, desigur dintr-o perspectivã proprie, limitatã, subiectivã, ce poate stârni reactii sau pãreri contradictorii. Totusi, nu le face mai putin adevãrate... Am plecat la ora 10:30 (ora Germaniei) din orasul Konstanz spre Stuttgart si am sosit la 13:15 la sectia de votare, la capãtul cozii unde români cam din tot Sudul german au venit sã îsi exercite dreptul. Fiind la final, nu aveam ce pierde asa cã am vrut sã vãd (ca tot omul) cât poate sã fie coada de lungã. De unde am pornit, am mers la stânga, unde, un sir lung cam de 80-100 m, cu câte 7-10 români pe rând, se prezenta ca o morbidã si cronofagã asteptare în frig (bine cã nu mai ploua). Coada totusi nu se termina, ci fãcea din nou la stânga, de data aceasta în curtea consulatului, unde rândul aproape cã se dubla (câte 10-16 români de aceastã datã în linie). Am înghitit în sec si mi-am zis cã totusi nu poate fi asa de grav, estimând cam 1.200-1.700 de români aflati acolo la acea orã. O experientã similarã din 2012, de astã datã cu premise mai spirituale (anume asteptarea la Sfintele Moaste ale Sf. Parascheva de la Iasi, cu o distantã de pânã la 44 de stâlpi de trecut si o noapte mai lungã ca niciuna) mã încuraja. „Am fãcut un astfel de sacrificiu, îl pot face si pe acesta!“ mi-am zis. Spre surpriza proprie, în curtea consulatului onorific exista o a doua coadã, formatã din bãtrâni si pãrinti cu ai lor copii, care aveau prioritate la intrare. Mi-am reluat locul cuvenit la coadã, tinut între timp cu amabilitate de români pe care i-am cunoscut atunci si care s-au dovedit a fi o companie plãcutã. La început, la un interval de 10-15 minute coada reusea sã avanseze cam 2-3 m, fãcându-i pe multi sã creadã cã poate în 3-4 ore se va termina. Sãracii... nici nu bãnuiau ce li se pregãtea!!!
Stampilele care au dat bir cu fugitii
Deja multi români simteau nevoia sã mãnânce sau sã bea ceva (nu e usor sã stai la coadã atât de mult timp). Inventivi, unii trimiteau rude cu masina sã cumpere în numele mai multora o cafea, o pizza sau un covrigel (Bretzel-ul german). Altii asteptau, încãlzindu-se la un „pahar“ (a nu se interpreta ca alcool, desi erau si astfel de oameni, dar foarte putini, dornici sã calce pe urmele arhetipului propus de Caragiale, de cetãteni turmentati) de vorbã pe teme diverse, cea mai recurentã fiind situatia celor 2 candidati si campania foarte durã din România. ÃŽncepeam sã uitãm cã mai era încã mult de mers, desi afarã se însera si frigul devenea mai apãsãtor. ÃŽn jurul orei 17:00 abia dacã strãbãtusem 1/3 din coada la care asteptam. Mai aveam 4 ore, iar voci începuserã sã ia în calcul perspective tot mai sumbre. Anumite persoane, care nu fãceau parte din staff-ul de organizare au luat atitudine si au sunat în tarã, cãutând mijloace de a cere BEC-ului sã extindã termenul limitã de votare. Desigur, în ciuda multiplelor mail-uri trimise secretariatului BEC sau apelurilor efectuate cãtre numãrul pentru relatii cu publicul (majoritatea neonorate cu un rãspuns), nimeni nu avea o confirmare oficialã, ci doar zvonuri, cã toatã lumea va vota. „S-o vedem si pe asta!!!“ spuneau mai toti prezenti în jurul meu. Pentru a se pune presiune pe „melcii din consulat“ (care dupã calculele noastre de oameni simpli, lãsau cam 7 oameni sã voteze la 10 minute), multimea a început sã strige în fel si chip: „Vrem sã votãm!“; „Hotii!!!“;, cântau prima strofã din imnul României; lozinci în favoarea candidatului liberal sau critici la adresa guvernului pentru organizarea deplorabilã. Uneori pãreau sã aibã efect, alteori nu... Oare auzeau mãcar? La ora 19:00, am ajuns într-un final în segmentul unde coada se dubla si cotea la stânga, pentru a rãmâne efectiv blocat acolo pânã aproape de momentul când portile consulatului urmau sã se închidã, iar sute, dacã nu chiar mii (nu stiu câti s-au mai adunat în spate între timp) de români sã rãmânã fãrã a vota. Din pozitia mea nu stiam ce putea sã îi retinã pe putinii votanti care ieseau pe rând de la cabine. ÃŽntrucât în genialitatea organizatorilor, iesirea a fost pusã sã se intersecteze cu puhoiul de oameni disperati sã intre odatã la vot, un contact cu acestia a fost în sfârsit posibil. Atunci am aflat cã sunt doar 7 cabine de votare, cã se spunea cã 3 stampile „au dat bir cu fugitii“ ca prin magie si cã tusul era uneori îndoit cu apã sau prea intens, pentru ca votul fie sã nu parã vizibil, fie sã se imprime pe ambele pãrti (si astfel sã se anuleze votul). Nu stim dacã erau adevãrate sau doar zvonuri rãspândite samavolnic.
Eternii smecherasi români si anuntul mincinos
Pe noi în schimb, a început sã ne preocupe distanta micã pânã la intrare, progresul de acum nul si timpul care se scurgea. „Atât de aproape si, totusi, atât de departe!“ Votul nostru, o oazã în desert?! DA. Atunci au început sã aparã fel de fel de „agenti vestitori“ cu informatii oficiale de la organizatori, cum cã toatã lumea va intra înainte de ora 21:00 (ora Germaniei), cã se pregãtea spatiu în incintã pentru toti. „Nu vã îngrijorati! Nimeni nu pleacã acasã fãrã sã voteze!“, transmiteau Hermesii cu false ramuri de mãslin. De ce false? Pentru cã au mintit pe toti cei prezenti, doar pentru a evita panica în exterior si pentru a nu escala situatia în ceva mai grav. Deja primisem un avertisment la microfon din partea Politiei din Stuttgart. Dar nimeni nu fãcea nimic grav; se protesta pasnic. Tot atunci am aflat o altã cauzã a blocajului creat. La coada alternativã pentru bãtrâni si pãrinti s-au infiltrat si clasicii „smecheri“ români, care au decis sã îsi scurteze asteptarea si sã se dea drept oameni cu probleme. Atunci am aflat cã alti indivizi sositi dupã mine si dupã multi altii au votat fãrã a trece testul rãbdãrii, insultând astfel sacrificiul multora prezenti. Cu putin timp înainte de lansarea exit poll-urilor oficiale din România, ora 20:00 pentru cei din Germania (mai exact cu 6 minute înainte) cineva a anuntat prin portavoce victoria lui Victor Ponta cu 1 procent peste Klauss Iohannis. Multimea de români, care pânã la acel punct si-a arãtat pe fatã sustinerea, chiar foarte vocal, pentru ultimul candidat (si dezamãgirea, uneori în termeni injuriosi, fatã de liderul Guvernului) a fost revoltatã. Dacã reactia asteptatã a fost dizlocarea blocului de cetãteni, rãspunsul a fost exact opusul. Românii din diaspora stiau acum cã votul lor va întoarce balanta, cã fiecare conteazã. Au rãmas fermi pe pozitie. La ora 20:15 am avansat cât nu am fãcut-o în 3 ore si sute de oameni au ajuns ÃŽN INCINTA CONSULATULUI. Eram la doar 10 m de cabine, dar aveam în fata mea pe putin 150 de oameni, care rãsuflau usurati cã nimeni acum nu le mai putea fura votul. Stãm... Asteptãm... 10 m... 20 m... 40 m... Coada pãrea cã nu avanseazã iar...
Urna plinã, plecarea comisiei, aparitia politistilor... ÃŽntre timp, aceieasi cetãteni care au luat atitudine anterior, cu prelungirea termenului la BEC au decis sã mai ajute încã o datã... Au cumpãrat (din Dumnezeu stie ce bani, cel mai probabil ai lor; cã propagandã nu au fãcut pentru nimeni, pãstrând pãrerile personale pentru ei însisi) sticle de apã, pahare de unicã folosintã si niste fructe pe care le-au împãrtit în multime... ÃŽn sfârsit, dupã aproape 9 ore de stat în frig (asta în cazul meu), cineva s-a gândit si la nevoile noastre... cineva a decis sã ne ajute si acel cineva nu a purtat haina niciunui stat implicat. Dupã pãrerea mea acestia au fost eroii cei de toate zilele, de care cel mai adesea uitãm cã ne fac ziua mai bunã. Dar de data aceasta nu aveai cum sã nu îi observi, nu aveai cum sã nu le fii recunoscãtor, fie prin vorbe, fie doar din priviri. Vã multumesc pe aceastã cale, oricine ati fi! Totusi, oricât de roz pãrea situatia, acum a sosit si punctul culminant al povestii mele... Dupã ce a bãtut orologiul ora 21:00 si oficial consulatul nu mai primea votanti, sute de oameni aflati din acea clipã la adãpostul legii, având garantia votului, au primit cea mai durã palmã. La 21:15 aproximativ, cei din fata multimii au început brusc sã huiduie. Imediat am vãzut cum pe scãri au urcat o mânã de personaje elegant îmbrãcate, urmate strâns de huiduielile românilor. Solutia misterului: oficialitãtile erau nimeni altii decât cei din comisia însãrcinatã cu procedura de votare; huiduielile erau motivate de „mirifica si perfect plauzibila scuzã“ cã urnele s-au umplut si cã nu mai era loc pentru alte buletine de vot. Votul sutelor de cetãteni a zbughit-o pe scãri alãturi de cocotele „obosite“ cã au lucrat dupã ani de zile peste program si s-a ascuns dupã distinsii domni care acum priveau multimea furioasã ca niste adevãrati împãrati romani, spectatori la lupte în arenã unde sclavii erau aruncati leilor (sclavii fiind... oare cine?; leii - organele de politie din Stuttgart). ÃŽn acea clipã, oameni din fatã au început sã se retragã (fãrã sã aibã un motiv clar), dupã ce politistii s-au asezat spre a pãzi scãrile si parcã în pozitie de a interveni. De ce s-au retras românii? Tocmai atunci au trecut pe lângã mine mai multe doamne si domnisoare în lacrimi. Una dintre ele a strigat: „Plecati!!! Cã au gaze lacrimogene si pregãtesc furtunele cu apã...“.
„Omul de paie al lui Ponta“ ÃŽntr-adevãr în capul scãrilor niste distinsi reprezentanti ai fortelor de ordine operau cu ceea ce pãrea a fi de la distantã o instalatie cu furtun. Din reflex, cineva din fata mea a deschis umbrela pentru a se apãra. ÃŽncet, dar sigur, multimea adineauri foarte furioasã din fatã s-a „topit“ ca prin miracol, de nu îti venea sã crezi cã aceeasi oameni care mai înainte strigau pentru drepturile lor, acum fugeau sã se salveze... Au câstigat, ne-au intimidat si ne-au împutinat la numãr... Atunci am început sã simt într-adevãr ceva întepãtor în aer... care îti provoca o usoarã usturime la ochi. Cel mai probabil era gazul lansat cu putin timp în urmã, în cantitate micã si usor dispersabil în sala aceea largã... Nu mai avea aceeasi putere, dar senzatia confirma cele spuse de românii care au plecat. Vãzând cã nu au reusit sã ne scoatã pe toti afarã, au decis sã dialogheze cu noi, desigur dupã recurgerea la mijloace represive. Mai bine mai târziu, decât niciodatã, nu?! Un domn plictisit, un adevãrat boier dupã aerele pe care le emana, a apãrut cu o portavoce, presupun cã aproape defectã, pentru cã abia se întelegea ce ne spunea dumnealui (sau poate emotiile l-au ajuns în cele din urmã pe acest individ insensibil). Majoritatea celor care au venit acolo sã vorbeascã nici nu s-au sinchisit sã se prezinte. Individul în discutie doar a încercat sã se îndepãrteze de orice responsabilitate, sã se spele pe mâini dupã ce a lãsat atâti români cu „buza umflatã“, pozând ca un abil diplomat, echidistant si neimplicat politic. Cine stie; poate chiar asa era? Dar multimea, prin vocea ei l-a numit „Omul de paie al lui Ponta“, cel care a sabotat alegerile si si-a bãtut joc de mii de români veniti la Stuttgart. Vãzând cã scapã de sub control situatia, stimabilul gentilom a chemat ajutoare, de data aceasta în persoana cuiva care a spus cine este (pentru cã situatia îi si permitea), anume reprezentantul ACL pe acea sectie. Acesta a amintit chiar în douã rânduri cã românii aflati în incinta sectiei, prin lege, puteau vota pânã la ultimul. A încercat sã calmeze multimea din nou furioasã, dar spiritele s-au aprins mai tare. Prin intermediul mai multor oameni, care au luat o portavoce (mai bunã decât a oficialitãtilor) au fost chestionati bazileii care stãteau pe scãri sau la balcon, pãziti de o veritabilã gardã pretorianã. ÃŽntrebãri ca „De ce?“/ („Warum?“), „Ce ati fãcut aici?“, au fost cam cele mai intens adresate, sub o formã sau alta, uneori chiar si în germanã pentru a explica organelor de politie cã nu noi suntem rãufãcãtorii... Noi doar ne apãram drepturile.
Declaratiile pe proprie rãspundere cu... mentiuni speciale Dupã intense dezbateri si discursuri pãtimase, a sosit cel ce pare a fi fost consulul (nu s-a prezentat). ÃŽncercarea lui de calmare a spiritelor a fost citirea anuntului online cum cã Victor Ponta a recunoscut înfrângerea în fata lui Klauss Iohannis. Acest lucru a bucurat pentru putin timp multimea, vizibil pânã atunci ca fiind pro-Iohannis, dar imediat a reluat cerinta de a exprima votul, indiferent de cîstigãtor (erau mai ales sceptici sã nu fie si aceasta o altã tacticã, din multele folosite pentru intimidare). ÃŽntr-o ultimã si foarte simbolicã modalitate de a protesta, românii au cântat încã o datã prima strofã a imnului României, asociind „barbarii de tirani“ cu cei din fata lor, care le refuzau în mod mincinos si fraudulos aplicarea drepturilor. Arãtând cu degetul spre ei, majoritatea românilor s-au pus în genunchi pentru a implora sã fie ascultati. Constiinta colectivã din acel moment dicta cã se face istorie si cã batjocura aceasta nu va fi uitatã. ÃŽn final, s-au strâns, de la cei care încã au rãmas, declaratiile pe proprie rãspundere care nu au fost utilizate la vot, cu mentiuni speciale scrise pe ele, asa cum a simtit fiecare alegãtor în acel moment. Sper cã vor constitui baza unei statistici pe viitor si cã sutele de români de la Stuttgart, care nu au apucat sã îsi exprime votul, împiedicati prin mijloace abuzive si conspirative, nu vor fi uitati si vor fi pusi la locul potrivit, alãturi de ceilalti opriti din exercitarea dreptului lor democratic pe 16.11.2014.
La plecare, unul dintre protestatarii cei mai vocali a înmânat portavocea sefului politiei din Stuttgart, spre a fi pãstratã ca amintire a evenimentului din consulat, în semn de recunostintã cã nu s-a ajuns la violentã. La plecare am vãzut cã afarã asteptau 7 dubite de politie... Iar în ceea ce priveste situatia subsemnatului, am sacrificat 10 ore din viatã pentru a aminti alãturi de multi cã în România existã democratie si am pierdut orice mijloc de întoarcere acasã, în Konstanz. Student fiind, cheltuielile ar fi fost enorme pentru o cazare neasteptatã, iar alternativa era sã îmi petrec noaptea în garã. De aceea, sunt recunoscãtor în mod special unui român pe care l-am întâlnit acolo si l-am avut alãturi atâtea ore, care s-a oferit sã mã gãzduiascã. Nu ne-am prezentat unul altuia decât atunci când i-am trecut pragul. Multumesc lui si familiei sale pentru ospitalitatea de români si pentru exemplul de adevãratã crestinãtate pe care mi l-au oferit. Aceasta e povestea mea, vãzutã si trãitã pe propria piele.
Alexandru BALTAG, student Erasmus în Konstanz, Germania
17.11.2014
N.R.: Titlul si subtitlurile apartin Redactiei Monitorul
|
Autentificare
