Meditatie la Postul Mare
Fericit bãrbatul care nu a cãzut în ispitã“ - Ps. 1.1 Ispita este o mare putere pe cãile vietii omului. De când e lumea pe pãmânt nimeni nu a vãzut vreodatã vreun diavol care sã-l ducã pe om de mânã la pãcat. Ci ispita este cea care dã piept cu noi. Sf. Scripturã ne învatã cã prima ispitã a fost ca o soaptã. Si astãzi ispita este tot o soaptã care bate la poarta gândului. Cu o soaptã Adam a fost ispitit de sarpe. Drumul sarpelui este tot ca o soaptã - lin, fãrã zgomot. Aceastã soaptã linã este falsã când vine din ispitã. Falsitatea ei constã în aceea cã încearcã sã ne însele. Soapta e stãruitoare: fã cutare cã vei fi ca Dumnezeu; fã aceasta si te vei linisti, vei fi fericit etc. E nevoie de lumina dreptei judecãti ca sã poti deosebi cãile soaptei ce bat la poarta gândului. E nevoie de lumina dreptei judecãti ca sã poti deosebi falsul de nefals, folosul de nefolos, binele de rãu, lumina de întuneric, adevãrul de minciunã. De voi avea aceastã luminã, bãtaia soaptei la poarta gândului va slãbi în intensitate si se va pierde. De nu o voi avea, soapta va pãtrunde adânc în fundamentul fiintei mele, coborând în inimã. ÃŽn inimã, ispita e o furtunã, nu mai este o soaptã. Furtuna va fi mare, dupã cum spune Sf. Apostol Petru: „rãcnind ca un leu, cãutând pe cine sã înghitã“ (I. Petru 5.8). E nevoie de strigare pentru a scãpa de ispitã, dupã cum zice foarte realist cântarea bisericeascã: „Doamne, strigat-am cãtre tine, auzi-mã“ (Ps. 140.1) si se continua firesc: „Scoate din temnitã sufletul meu“. Ispita este ca o temnitã care întunecã sufletul. E nevoie sã fim scosi de o putere mai mare. Puterile umane slãbesc, am lipsã de fortã. Sã-mi îndrept atunci gândul cãtre Dumnezeu, singurul care mã poate ajuta. Sã alerg la Dumnezeu, sã strig cãtre el, asa cum a strigat si Hristos: „ Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit“ (Mt. 27.46); „De este cu putintã, treacã de la Mine paharul acesta“ (Mt. 26.39). Dacã strigarea mea este adâncã, puternicã, stãruitoare, pot învinge si atunci vei fi fericit, cum spune Evanghelistul: „Fericiti cei sãraci cu duhul“ (Mt. 5.3). De multe ori însã nu reusesc. Am sãvârsit pãcatul si am cãzut, dar nici acum nu trebuie sã deznãdãjduiesc, ci mai cu putere sã strig, sã spun ca fiul risipitor din Scripturã: „Scula-mã-voi si mã voi duce iar la tatãl meu“ (Lc. 15.18). Cântarea noastrã plinã de adevãr zice: „nu mã lãsa sã adorm în moartea pãcatului“.
Dacã am cãzut sã încerc din nou sã mã ridic si dacã am biruit ispita sã recunosc cã Dumnezeu m-a ajutat. Limpezirea si întãrirea sufletului meu îmi trebuie neapãrat dacã am cãzut. Cunosc frumusetile Dumnezeiesti, dar cunosc si moartea prin pãcat. Aceste douã realitãti trebuie sã mã tinã treaz. La soapta ispitei nu poti sta nepãsãtor, ci mereu treaz si hotãrât asa cum Hristos m-a învãtat. Pe cãrãrile vietii mele, Doamne, nu mã duce în ispitã, ci mã izbãveste de cel rãu - „Cã a Ta este împãrãtia si slava, a Tatãlui si a Fiului si a Sfântului Duh, amin!“
Preot Constantin CÃPÃTANÃ, parohia Bicaz Chei
|