Monitorul de Neamt si Roman ziarul din judetul Neamt cu cei mai multi cititori
  Stiri azi     Arhiva     Cautare     Anunturi     Forum     Redactia  
AutentificareAutentificareInregistrare 
Calendar- Arhiva de Stiri Ianuarie 2013
LMMJVSD
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031   
Stiri pe e-mail - Newsletter Monitorul de Neamt Newsletter
Nume:
Email:
Links - Link-uri catre site-uri utile Link-uri
 Judetul Neamt
 Video Production
 Cambridge
Optiuni Pagina Optiuni pagina
Adauga in Favorites Adauga in Favorites
Seteaza Pagina de start Seteaza Pagina de start
Tipareste pagina Tipareste pagina


























Monitorul de Neamt » Stiri Alte Titluri 21 Ianuarie 2013
Tipãreste articolul - Varianta pentru imprimantã Trimite acest articol unui prieten  prin email
ÃŽn voia sortii (II)

ÃŽn voia sortii (II)

• interviu cu actorul Mircea Diaconu

Am început discutia cu binecunoscutul actor Mircea Diaconu, undeva, la margine de oras, într-o searã de la sfîrsitul anului trecut, rememorînd impresiile pe care le-am încercat cu zece ani în urmã, la finalul unei reprezentatii de exceptie cu spectacolul „Variatiuni enigmatice“ de Eric - Emanuel Schmitt, pus în scenã de regizorul Claudiu Goga printr-o colaborare a Teatrului „Sicã Alexandrescu“ din Brasov cu Teatrul „Nottara“ din Bucuresti, si în care evoluau, cu farmecul binecunoscut, doi mari actori ai teatrului românesc dintotdeauna: Alexandru Repan si Mircea Diaconu.
I-am amintit interlocutorului meu, rîndurile mele de atunci - cam exaltate, recunosc acum - despre starea resimtitã în fata unui act artistic ce s-a dovedit a fi, ulterior, de mare succes. Era un pretext apreciat, cred, de cãtre actorul care, dupã cum veti afla în rîndurile urmãtoare, se pregãteste pentru o lungã pensie.

Boala si cartea

Ioan Amironoaie: Prin voia sortii, pentru cã tot ati pledat pentru asta în prima parte a discutiei noastre, ati avut si talent literar, precum ne-ati mãrturisit si precum am constatat, de altfel. Cum ati început, totusi?
Mircea Diaconu: Cît de cît am încropit o carte, scrisã asa cum am fãcut cel mai des; pe unde am putut, în tren, pe genunchi... Am si o poveste; nu stiu dacã am mai spus-o. Eram într-o noapte în cãmãruta aceea a mea si nu mai aveam de scris nimic. Voiam sã scriu ca disperatul si n-aveam cu ce. Si am iesit pe stradã pe la unu noaptea. ÃŽn plus nu aveam toaletã în casã. Era un veceu public mai încolo pe stradã. Mergînd într-acolo m-a oprit un militian, gras si cu banderolã. „Buletinul! Pãi ce cauti tu pe stradã?“ Ce sã-i rãspund. Am zis inspirat: „Uite ce e domã'le! Eu sînt scriitor. Si stii, cînd scrii e asa ca un fel de febrã. Si nu pot sã dorm. N-am creion si nu pot sã scriu. Si sînt nervos si mã plimb pe stradã.“ S-a uitat la mine lung, a tras de tunicã, a bãgat mîna asa si a scos un chistoc de creion si mi l-a dat. Si m-a lãsat în pace. Am mers acasã, am scris, m-am linistit si am adormit. Mircea Sîntimbreanu mi-a publicat cartea în 1977 cînd am si primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. E flatant faptul cã eram pe acelasi stat de platã cu Marin Preda, care luase premiul pentru „Delirul“, un imens roman la vremea aceea si din toate timpurile. De atunci aceastã pasiune a rãmas cea mai importantã pentru mine. A scrie...
I.A.: Mai mult decît actoria?
M.D.: Infinit. De ce vã zic astea? Cã lucrurile se leagã. Scriitorul si actorul fac acelasi lucruri, care nu sînt deosebite. Personajul trebuie trãit la rîndul lui, trebuie jucat la rîndul lui, asa cum si actoria înseamnã material pe care îl descompui în bucãti si pe care îl refaci dupã acea ca un ceasornicar; bucatã cu bucatã, surub cu surub. El trebuie sã meargã, trebuie sã functioneze; ti-l asumi. Scriitorul are mai multe personaje si acolo poti creea o lume întreagã. În cîteva rînduri am vrut sã mã las de actorie total si sã trec pe scris. N-am avut tãria, din pãcate. Am zis sã mai fac un rol si încã unul si dupã aceea. Dar aceste patru cãrti pe care le-am scris, toate au corespuns unui concediu medical. Adicã, m-am îmbolnãvit, am scris o carte...
I.A.: Cu alte cuvinte, boala si cartea.
M.D.: ÃŽntocmai. Una a fost splendidã. Cu un concediu mai lung de sase luni, cu o hepatitã care mi-a picat ca din cer, vã spun. Cînd m-am îmbolnãvit asta a fost prima întrebare: „Si cît e concediul?“. Si nici nu mã durea ceva ca sã sufãr; vreo mînã, vreun picior... Hepatita nu doare. Te omoarã doar. ÃŽn fine, si atunci am scris o carte... Nici nu mi-au trebuit sase luni; într-o lunã si jumãtate am scris-o. Ca o descãrcare a fost; splendid. Si astept ultima boalã, asta voiam sã spun, care se numeste pensia, ca sã scriu.
I.A.: Pensia, ultima boalã. Ce figurã de stil!
M.D.: Sã zicem.
I.A.: Poate pãrea putin cinic, poate pãrea...
M.D.: Sã-i zicem ultimul concediu medical. Cred cã e mai bine. Si lung, lung... cît mai lung cu putintã.

„Ne dati ori nu ne dati?!“

I.A.: Dupã o viatã dedicatã totusi actoriei, în primul rînd, maestre.
M.D.: Cînd am intrat eu la teatru aveam douãzeci si unu de ani. Generatia de dinainte era cam la douãzeci de ani înainte. Caragiu, Cotescu... ÃŽmi spuneau toti „copiluã'“. A propos de „maestre“, unul dintre ei a fãcut odatã o glumã. Se fac des dintr-astea. Si auzindu-mã cã le zic „domnuã', unul dintre ei mi-a zis: „Mãi, mãi, mãi...! Nu-mi mai zi „domnuã'“. Zi-mi simplu: „maestre“!“
I.A.: Orgoliul si vanitatea actoriceascã.
M.D.: Si cînd mi se întîmplã acum ca cineva sã-mi zicã „maestre“, înteleg un singur lucru: nu calitatea în sine de maestru ci doar vîrsta. A fi maestru înseamnã o vîrstã.
I.A.: Nu are rost sã ne ascundem cã nu ne crede nimeni. Si eu si dumneavoastrã sîntem nãscuti si crescuti în perioada comunismului.
M.D.: Fireste, nu e nici o vinã într-asta.
I.A.: Iar fatã de actori aveam un anumit respect si un anumit cult, care se perpetua din tatã-n fiu. Si pãrintii mei aveau idoli într-ale actoriei, eu la fel... Astãzi cred cã este mai risipitã admiratia aceasta.
M.D.: Nu stiu. Nu noi sîntem chemati sã decidem. Stiti ce se întîmplã? Am ceva ce spun tot timpul: e loc sub soare pentru toatã lumea. Soarele îi lumineazã la fel si pe cei buni si pe cei rãi. De asta spun: fiecare actor are publicul lui. Iar noile generatii au la rîndul lor, idolii lor, sã stii! Mã gîndesc iarãsi sã spun, si stiu ce spun, cã un actor apare si creste cu generatia sa; care-l percepe ca actor si cresc împreunã. Au bucurii, practic actorul intrã în memoria afectivã a spectatorului sãu, trec niste ani de zile, dupã care actorul moare. Se-ntîmplã lucrul ãsta si din pãcate din ce în ce mai des în ultima vreme. Moare fizic, dar el mai rãmîne încã atîta vreme cît mai trãieste ultimul spectator al sãu. Abia dupã aceea, poate, moare cu adevãrat. De asta spun: actorul e al generatiei sale, plus minus.
I.A.: Vreti sã insinuati cã nu poate intra în eternitate?
M.D.: Da, prin cãrti sau ceva de genul ãsta. Altfel se uitã.
I.A.: Dumneavoastrã prin ce sperati sã intrati în eternitate: prin carte sau prin ce ati fãcut în film si pe scenã?
M.D.: Depinde.
I.A.: Ati spus cîndva despre dumneavoastrã cã ati fost un copil mirat. Pe 24 decembrie e ziua dumneavoastrã. Se întîmplã foarte frumos, chiar în Ajunul Crãciunului. Chiar, cum e sã fii nãscut în ziua în care se aud colindele?
M.D.: Cred cã e foarte interesant. Am fost nãscut pe vremea cînd lumea se nãstea acasã; cu moasa. Sotia mea, mare pasionatã de horoscoape, m-a întrebat odatã: „La ce orã te-ai nãscut?“ Am întrebat-o pe mama, care nu stia decît cã în acele clipe veneau colindãtorii. Ceea ce înseamnã cã era trei - patru dimineata, cînd copiii vin la geam si întreabã: „Ne dati ori nu ne dati?“ Si mama m-a dat.
I.A.: Frumos spus.
M.D.: De ziua mea, pentru mine e o bucurie si o usurare în acelasi timp. Pentru cã am un sentiment asa de cald, de bine. E o sãrbãtoare generalã, la care se bucurã toti. Si în acelasi timp n-am nici o responsabilitate dacã iese bine sau nu ziua mea; cã nu eu o organizez. Toatã lumea se bucurã oricum de ziua mea - pentru alte motive, slavã Domnului - si pe lîngã ei si eu.

Un student mirat

I.A.: Cu toate cã, bãnuiesc, vã place cã se bucurã si pentru dumneavoastrã. Sã revenim la copilul, la studentul mirat nimerit în Bucuresti. Întîlneati o lume nouã, o lume în care v-ati trezit, pur si simplu, dintr-o ambitie legatã de firea dumneavoastrã, fiind împins de la spate numai de destin, cum spuneati. Si mãrturiseati cã primul an de facultate a fost destul de chinuit, alãturi de George Mihãitã...
M.D.: Si al doilea a fost la fel. S-a luminat totul abia din anul al treilea.
Vedeti, interviul dumneavoastrã are niste pereti. Atît. Dacã ar fi sã intru în subiectul acesta ar trebui sã sparg peretii acestia. Este un subiect imens despre care chiar vreau sã scriu. Ceea ce ati spus adineaori este perfect adevãrat si exact. Asa este. Eu am venit accidental, nepregãtit absolut deloc pentru admitere, dintr-o aiurealã. Aveam saptesprezece ani, ce putea fi în capul unui copil? Ceva vag, nimic concret.
I.A.: Aveati saptesprezece ani fiindcã nu ati fãcut clasa a douãsprezecea.
M.D.: Da. Am fãcut unsprezece clase, cum se fãceau atunci. Cineva, un profesor de sport mi-a zis, dupã ce am spus o poezie la o serbare unde am luat premiul cel mare. N-am înteles de ce mi l-au dat. Chiar nu pricepeam de ce. El mi-a spus cã ar trebui sã mã fac actor.
I.A.: Voia sã vã înjure.
M.D.: Din clipa aceea am fost mai atent la actori. La televizor. Nu am vãzut nici un spectacol de teatru pînã cînd am fost student. M-am uitat si poate instinctul meu mi-a zis cã as putea sã fac si eu asa ceva. Nici nu stiam mãcar cã pentru actorie trebuie sã ai facultate. Dupã ce m-am informat oarecum, m-am apucat sã-i spun lui taicã-miu. Tata a fost învãtãtor, cu un simt pedagogic desãvîrsit. Un pedagog de modã veche. S-a enervat, nevenindu-i sã creadã si neacordîndu-mi vreo sansã. Asta m-a încãpãtînat si am insistat. A mai fost ceva ce a contribuit la ceea ce avea sã urmeze. Atunci eram foarte îndrãgostit de o fatã de la un alt liceu. Fãrã nici o sperantã. Aproape cã nu mã cunostea. Dar eu o iubeam si îmi venea sã fac ceva nefãcut. Eram bun la învãtãturã si simteam nevoia sã explodez pentru cã nimeni nu mã observa. Asta a adãugat portia aceea de curaj de care aveam nevoie pentru a-i spune lui taicã-miu „Lasã-mã sã fiu actor!“ Si tata, dupã ce s-a încãpãtînat mai întîi, a înteles situatia si s-a gîndit cã la teatru se dã admiterea eliminatorie înainte, ca si la muzicã si sport. Si tata, care era un om pragmatic, a zis: „Copilul trebuie sã se descarce de obsesie. Lasã' sã dea, sã se linisteascã - cã îl dau afarã imediat, fiindcã nu are ce cãuta acolo - si dupã aia punem dosarul la Universitate undeva si gata“. Si el era foarte linistit. Nenorocirea a fost cã am trecut de prima probã. Erau mii de candidati pe douãzeci si cinci de locuri. Infernal. Si trierea cea mai mare se fãcea la prima probã, eliminatorie. Dupã asta, veneau pãrintii, iar dialogul cel mai frecvent era: „Ce-ai fãcut?“ „Am picat!“. Si cînd am coborît si eu, tata nici nu m-a întrebat altceva. Ba mã consola: „Hai sã mergem acasã, nu-i nimic...“ Si i-am zis cã am trecut. Si nu a înteles din prima clipã. Mama unui viitor coleg, Gelu Colceag a exclamat: „Cum mãi bãiatule, tu ai trecut?“ Si în clipa aceea tata a realizat. S-a prãbusit, pur si simplu. Si zice: „Si acum ce ne facem?“

„Savoarea de a construi“

I.A.: Asta da, loviturãã' de teatru!
M.D.: Am intrat pe ultima treaptã. Eu si George Mihãitã. M-a salvat proba scrisã de literaturã românã. Si acum îmi aduc aminte de atmosfera examenului si de faprul cã nu puteam distinge nimic dincolo de luminile care mã tintuiau. Cu colegii, apoi, a fost o problemã în primii ani. Nu-i întelegeam. Eu eram cãzut din lunã.
I.A.: Iatã cã ati rãmas sã vã luptati cu întunericul rampei, de care pomeneati, mai bine de patruzeci de ani.
M.D.: Stiti ce se întîmplã? Poate cã as fi putut foarte bine sã fiu un profesor, un medic... Profesoara mea, Sanda Manu, o foarte mare profesoarã, îmi zicea: „Diaconu, ce sã fac eu cu tine? Ce sã facã un teatru cu tine? Tu nu trebuiesti la nimic, tu nu arãti în nici un fel. Te pune pe scenã omul si tu esti nimeni“. Nici ea nu întelegea, nici eu pe atunci cã cele mai bune personaje sînt astea; în care pornesti constructia de la o foaie de hîrtie, de la nimic, de la banal, cum sînt, de altfel, cele mai multe personaje. Firescul, normalul din noi, acestea au fost personajele mele de mai tîrziu. Si este un domeniu urias, vast cu adevãrat. Cu alte cuvinte, eu m-am dus unde a fost locul meu. Dar am înteles greu lucrul ãsta. Si m-am dus singur. Mai mult, m-am dus în compozitie. Deci, eu fiind banal, se putea construi. Asa s-a întîmplat în facultate cînd s-a îmbolnãvit o fatã din cele trei doamne la curte din „Regele gol“. Cum eram cel mai scund din clasã, mi s-a pus rochia fetei si am intrat în spectacol. Si am avut cel mai mare succes. Era rol de compozitie. Si asta a fost savoarea, asta e savoarea actoriceascã cu adevãrat: sã te duci cãtre altceva decît esti tu.
I.A.: Apoi filmul. Cum s-a întîmplat?
M.D.: Filmul a venit mai tîrziu. Eram deja consacrat în lumea teatralã. Iar filmul m-a ajutat sã descopãr exact ceea ce am spus mai devreme: firescul, naturaletea, care este arma principalã pentru cinema. În teatru am avut norocul sã intru într-o familie fabuloasã; aceea a teatrului Bulandra, condus de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, cu marii actori de care am pomenit. De pildã, pentru cã veni vorba, din prima distributie a Scrisorii pierdute numai eu mai trãiesc.
I.A.: Au!
M.D.: Da, asa este. Ei, în clipa în care ai suces cu un anumit tip de personaj - dau exemplul filmului „Actorii si sãlbaticii“, un succes imens atunci, unde jucam un comisar - este periculos. Mi s-au oferit mai multe roluri de comisar, ulterior, pe care le-am refuzat. Si nimeni nu întelegea de ce. Pentru cã devii un mecanism, te automatizezi...
I.A.: Un cabotin.
M.D.: Nu cabotin. Te mecanizezi, pur si simplu. Lumea îti pune o stampilã si asa rãmîi toatã viata. Iar marea savoare este aceea de a te duce mereu în alt personaj, si în altul... Savoarea, imensa plãcere de a construi.

Articol afisat de 1980 ori  |  Alte articole de acelasi autor  |  Trimite mesaj autorului
(Ioan AMIRONOAIE)
Adaugã comentariul tãu la acest articol Comentarii la acest articol:
Nu exist� nici un comentariu la acest articol
Stiri Locale Stiri Locale
Stiri Politica Stiri Politica
Stiri Opinii Stiri Opinii
Stiri Alte Titluri Stiri Alte Titluri
Stiri, informatii, cursul valutar, datele meteo, horoscop, discutii, forum.
Webdesign by webber.ro | Domenii premium
©2003-2006 Drepturile de autor asupra intregului continut al acestui site apartin in totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totala sau partiala a materialelor este permisa numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.
Grupului de Presa Accent SRL - societate in insolventa, in insolvency, en procedure collective