 Centenara cu 100 de nepoti si strãnepoti
• Elena Tãnase, din Mãdei, comuna Borca, a împlinit pe 28 februarie 100 de ani • vicisitudinile vremurilor n-au ocolit-o, dar a avut puterea sã le depãseascã, strîngînd în caierul vietii si momente de împlinire • Familia, rudele, prietenii apropiati si vecinii au sãrbãtorit-o pe 25 februarie, într-un cadru festiv pe Elena Tãnase, care peste trei zile avea sã împlineascã 100 de ani. Ceremonia a început cu binecuvîntarea preotului Gelu Popescu în casa bãtrînei si a continuat la o pensiune, unde fiii s-au întrecut în a-i oferi un moment sãrbãtoresc de neuitat. S-a nãscut în pragul primãverii anului 1912, fiind a zecea din cei unsprezece copii (9 bãieti si douã fete) ai lui Antip Cîrjã. Prenumele Antip a devenit, peste ani, adevãratul nume cu care erau cunoscuti numerosii urmasi ai Antipenilor- blazonul neamului, oameni mîndri, harnici, cu prestantã si cel mai vestit clan al plutasilor de pe Bistrita. ÃŽn vara anului trecut, un împãtimit al plutãritului, Constantin Cojocaru Tiriac a mai gãsit trei plutasi si au coborît cu o plutã de la Barnar pînã la Galu. Unul dintre acestia este Gicã al lui Gavril Antip, tînãr plutas în anii cînd aceastã îndeletnicire a dispãrut pe Bistrita odatã cu ridicarea barajului de la Bicaz. Bãtrîna pe care am sãrbãtorit-o a fost ea însãsi dãlcãus pe pluta unui frate mai mare. Copilãria i-a fost împovãratã de greutãtile vremurilor. Cu ea în brate si cu ceilalti dupã ei, pãrintii s-au refugiat la Ruginoasa, Iasi, din fata urgiei rãzboiului. Tatãl, Antip Cîrjã, a murit acolo. La scurt timp a decedat si mama. S-a trezit orfanã la 4 ani. De cei mai mici au avut grijã fratii mai mari. Anii au trecut încet-încet si ea, o fetiscanã, a îngrijit, a legãnat si alinat copiii fratilor mai mari. Nimeni nu si-a fãcut timp s-o dea la scoalã, dar viata si secolul prin care a trecut i-a oferit multã întelepciune, deschidere spre cunoastere, pãtrunderea tainelor acestei lumi si multã, multã bunãtate. Fratii ei aveau vite si nu este de mirare cã, de multe ori, primãvara o gãsea pe munte, în Arsita Puciosului, pãzind animalele acestora. Ecoul muzicii unei nunti din sat rãzbãtea pînã acolo sus si inima i se înfiora de dorul unui dans cu un flãcãu. A fost fatã de casã o vreme si la Olaru, învãtãtorul satului Pîrîul Cîrpei. ÃŽn ziua de 6 februarie 1938 s-a cãsãtorit cu Constantin Tãnase, acesta decedînd în 2000. La început au stat în casa socrilor. Necazurile n-au ocolit-o nici dupã cãsãtorie. Sotul a plecat în 1939 în mobilizare si pe front pînã în 1944. Aprigã si ambitioasã, doar provenea din familia Antipenilor, ajutatã si îndrumatã de fratii mai mari, s-a hotãrît sã înceapã constructia casei, pînã va veni Costicã din rãzboi. La întoarcerea acestuia, casa era ridicatã si acoperitã.
„Mamaia noastrã“
Dumnezeu le-a dãruit opt copii (trei bãieti si cinci fete). Trei s-au stins, copii fiind, apoi sufletul i s-a împovãrat de durere cînd a condus pe ultimul drum o fatã cãsãtoritã si un fecior. Fata mai micã stã cu ea, iar Mitrut - singurul bãiat pe care-l mai are, are casa peste drum. Are opt nepoti si sase strãnepoti si vreo optzeci de nepoti ai copiilor fratilor mai mari. De cînd se stie, a muncit. Niciodatã nu s-a lãsat biruitã de greutãti. A tesut, a împletit, a tors si a rãsucit, a crescut vite si si-a îngrijit copiii si gospodãria. De multe ori, spune ea, cîstiga mai multi bani din tesãturi decît sotul ei la pãdure. Era una din vestitele tesãtoare ale zonei. Tesea cuverturi cu 60 de ite. Din mîinile ei ieseau opere de artã. Dacã o veti vizita, vã va primi cu nespusã bucurie. Veti intra într-o casã de povesti. Peste tot covoare, stergare, toale, perne, ladã de zestre din 1938. Este o casã îmbrãcatã de sãrbãtoare, asa cum erau toate acum o jumãtate de veac. O veti gãsi acum, în zilele de iarnã ce nu se vor duse, în casã, împletind ciorapi de lînã sau torcînd un caier pufos. ÃŽn zilele calde toarce si împleteste afarã, pe cerdac, unde primeste si se bucurã de binetele trecãtorilor. A rãmas „mamaia noastrã“ dupã cum mãrturisea, emotionatã, o nepoatã. „Mamaia noastrã“ nu numai a nepotilor ei ci a tuturor copiilor din împrejurimi pe care-i primea deopotrivã si le oferea diverse bunãtãti, pe care numai o bunicã stie sã le pregãteascã. De multe ori a postit pentru sãnãtatea si biruirea încercãrilor potrivnice. Nenumãratele singurãtãti care i-au marcat viata au fãcut-o sã ne spunã un cîntec care-i defineste simplu, dar sfîsietor, viata. ÃŽl poate cînta, dar anii multi o opresc de a mai cînta si-l recitã ca pe o poezie: Foaie verde-a bobului,/ Singurel ca mine nu-i,/ Decît puiul cucului,/ Cînd îl lasã mama lui,/ ÃŽn mijlocul codrului,/ Fãrã' de aripi, fãrã' de pene,/ Ar zbura, dar nu-i putere./ Zboarã doar din creangã-n creangã,/ Si pe toatã lumea-ntreabã,/ Unde-i mama noastrã dragã?/ De-as mai vedea-o vreodatã,/ Mi-ar creste nima toatã. A primit multe daruri - multe flori, asa cum poate n-a primit niciodatã în viata asprã de tãrancã de la munte. Din capul mesei, înconjuratã de cei dragi, le-a urat celor prezenti sã ajungã si ei la 100 de ani. Pe 28 februarie, viceprimarul comunei Borca, Ciubotã Ciprian si secretarul primãriei, Elena Bãlãceanu au vizitat-o acasã si i-au oferit un mic dar material în bani si o diplomã de onoare.
N.R.: Titlul, subtitlurile si intertitlul apartin redactiei Monitorul.
Profesor Gheorghe BONDAR, Mãdei, Borca
|
Autentificare
