 Voi ce-ati fãcut?
La vita e bella Mi s-a schimbat inopinat sfîrsitul de sãptãmînã. Am înlocuit articolul în ultimul moment. Astãzi, aici, trebuia sã mã ocup de impostori. Am sã o fac altãdatã. M-ati fãcut sã improvizez. Mi-ati stricat planurile de week-end, mi-ati compromis mititeii, mi-ati strepezit berea si, mai mult decît atît, m-ati obligat sã lacrãm. ÃŽn primul rînd pentru cã Adrian Pãunescu a murit. Si cu el odatã, o parte esentialã din viata noastrã. Si în al doilea rînd, pentru cã nu putini, într-un acces stupid de impietate, au gãsit de cuviintã sã plãteascã polite. Si, o spun sincer, multi nu au nici un drept sã o facã. Esenta vietii mele se aflã în acea perioadã, atît de denigratã de imbecilii de astãzi, cînd, tînãr fiind, plin de sperante si entuziasm, fãceam ceea ce credeam cã trebuie sã fac. Sã fiu sincer, bogat în idei si sã mã bucur cã sînt om. Ceea ce, din pãcate, nu mi se mai poate întîmpla acum; în epoca dominatã de mascati, cagule, cãtuse, servicii secrete si fecalele regimului „democratic“ vegheat de niste idioti. Si care amenintã sã devinã politienesc. Credeam cã v-ati înghesuit alãturi de mine la spectacolele de aiurea. Credeam cã stiti cã am aranjat piesele lui Socaciu si ale lui Gheorghiu, pe vremea cînd erau studenti la TCM, cã percepeti emotia care ne încerca cînd, tineri fiind, ne prosteam frenetic cu „Un’ te duci tu, mielule?“ la Sãcele, Rupea, Victoria sau Sîmbãta de Sus. ÃŽn oglinda lacului unde se limpezea sub valuri chipul lui Brîncoveanu. Poetul e tineretea si viata noastrã pierdutã. Nu bãnuiam cã Adrian Pãunescu se va trece în eternitate atît de brusc. Credeam cã viata si Dumnezeu vor avea rãbdare cu un om care a însemnat foarte mult pentru tineretea si entuziasmul nostru de atunci. Ce vrem sã demonstrãm? Cã sîntem capitalisti pur sînge? Nu sîntem... Cã nu avem scrupule? Sînt sigur cã unii avem, pentru cã am dovedit-o de atîtea ori. Cã sîntem niste imbecili? Nu voi crede asta niciodatã. Cum am putea vorbi de rãu un om care ne-a dat motive de bucurie în mai multe rînduri? Dacã le-am ignorat e vina noastrã. Si, crestini adevãrati fiind, nu putem încãlca regula crestinã: despre morti numai de bine! Detestãm comunismul? Detestãm dictatura? De ce le revitalizãm cu consecventã? E adevãrat, un om de culturã „fin“ precum Patapievici, îsi poate permite sã caracterizeze poezia pãunescianã ca fiind un reflex a ceea ce a însemnat Bolintineanu la vremea lui. ÃŽntre timp, seful Institutului Cultural Român ne-a demonstrat ce înseamnã cultura pe care o diriguieste: ponei roz, zvastici si însemne licentioase, aducînd cu o imensã p...; sau mai multe! Ce sã înteleagã copiii de astãzi din ceea ce le spunem despre Pãunescu? De ce nu-i lãmurim cum stã treaba cu politicienii de azi? Cã îsi urãsc poporul... Pãunescu, cel putin, îl iubea. Si îsi satisfãcea si el orgoliul si vanitatea ce sãlãsluiesc inevitabil în cuprinsul oricãrei fiinte umane. Uneori cam ostentativ, e drept. N-as fi spus toate astea dacã nu le-as fi cîntat copiilor acum cîteva zile „Delta lunarã“. O poezie pe care s-ar putea sã o stiti, dar care tot atît de bine s-ar putea întîmpla sã vã lipseascã din repertoriu. Si care se terminã, magistral, cu o imagine fabuloasã: „numai noi, numai noi vom rãmîne/ douã aripi prin trestii bãtînd“. E frumos, orice ati spune! Nu puteati nici voi si, cu atît mai putin eu, sã rostim aste cuvinte. Unii, pentru cã nu le-ar fi trecut prin cap, eu, pentru cã mi s-ar fi pãrut a fi banale. Lui Adrian Pãunescu nu i s-au pãrut a fi astfel. Spunea lucruri normale care au fost percepute ca atare; cu sufletul si simtul. Si care, dincolo de suprafata superficialã, vulnerabilã în fata unor critici sofisticate, contineau adevãruri profunde. Aduceti-vã aminte de cel care a cerut lui Mos Gerilã, nici mai mult nici mai putin, decît sã i-l aducã în dar pe... Mos Crãciun! ÃŽn comunism. Cîti dintre noi am fi fost în stare sã spunem asta? Si mai ales atunci? Era vizionar: „Ti-am fost drumeag, mi-ai fost cãrare“ o dovedeste. Cu prisosintã. A construit cariere, a sãdit sperante. Ce a fãcut rãu? Dupã 89 a stat cuminte aproape, desi postura nu i se potrivea, privind cum leprele analfabete si neputincioase îsi fac numãrul hilar. A sãdit demnitate si încredere în sufletele noastre. Si, mai presus de toate, a vorbit profund, slujit de metafore, epitete si figuri de stil ce n-au ecou în sufletul cretinilor. ÃŽn comunism am avut curaj sã port plete, în ciuda faptului cã Militia îmi anula periodic buletinul, am avut curajul sã mã opun cãcãnarilor de partid, tot atît de imbecili ca si cei de acum si, cel mai important, am avut curajul sã trãiesc. Curaj care acum, recunosc, aproape cã e pe cale sã mã pãrãseascã. Si toate acestea în parte i se datoreazã. Mã doare-n cot, ca sã nu spun cu adevãrat unde, de continutul discursurilor de circumstantã ale politicienilor veniti la cãpãtîiul lui. „Aflarea la putere e cel mai bun examen“ spunea poetul. Pentru cã, vorba lui... „Pe pãmînt avem de toate...“; doar cã trebuie sã alegem între „noroi si stele“; pentru a nu fi „un neam de delatori si tîrfe“. ÃŽmi pare rãu cã trebuie sã o spun! De astã datã ne-am fãcut... de poezie. Poate cã resentimentele acestea vor fi fost valabile pe vremea cînd credeam cu adevãrat cã existã undeva o luminã care o sã ne nãpãdeascã cîndva... Au trecut douãzeci de ani si din pãcate si astãzi trebuie sã murmurãm la fel: „ÃŽntr-un veac cu beznã mare / noi aprindem felinare“... El a aprins. Voi ce-ati fãcut?
|
Autentificare
