Dor de Eminescu

Pentru români, ianuarie este luna în care Dumnezeu si-a întors Fata cãtre noi, dãruindu-ne Poezia. Cu Eminescu am intrat în familia europeanã, iar opera lui, cu toate accentele ce tin de un context care astãzi nu mai este actual, sau ni se pare cã nu mai este actual, cu Luceafãrul si cu Doina, cu Scrisorile si cu Sonetele, cu Împãrat si proletar si cu Rugãciune, cu Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie si cu Rugãciunea unui dac, cu Glossã si cu Preot si filosof, ne poate fi un bun îndreptar, dacã ne vom învrednici sã o recitim.
15 ianuarie 2007. La conacul de la Costisa, prin bunĂŁvointa prietenei noastre Liliana, ĂŽl omagiem pe Eminescu, ĂŽntr-un spectacol ĂŽn care copiii (elevi ai scoliii populare de artĂŁ) se ĂŽntĂŽlnesc cu maturii (membrii ai corului bisericii Sf. Gheorghe din Piatra Neamt). Sotia mea a gĂŽndit acest omagiu, sub titlul „Români crestini ĂŽntru Eminescu“. În timp si ĂŽn afara timpului, am fost purtati prin universul Eminescu, cĂŁlĂŁuzĂŁ, ĂŽntru slĂŁvire, fiindu-ne poemul lui Valeriu Anania, scris dupĂŁ modelul acatistului, „Imn Eminescului“. Spectacolul a debutat abrupt, cu poezia „Doina“, a continuat cu imnul „CĂŽnd a fost sĂŁ moarĂŁ Stefan“, ĂŽmblĂŽnzindu-ne apoi cu „Pe lĂŽngĂŁ plopii fĂŁrĂŁ sot“, „Seara pe deal“, „Mai am un singur dor, dar si cu melodia sotilor Aldea- Teodorovici despre Eminescu. La final, poezia lui Nichita despre Eminescu („AtĂŽta sĂŁ nu uitati cĂŁ el a fost un om viu, palpabil cu mĂŽna, atĂŽta sĂŁ nu uitati, cĂŁ el a bĂŁut cu gura lui, cĂŁ avea pielea ĂŽmbracatĂŁ ĂŽn stofĂŁ. AtĂŽta nu uitati cĂŁ el ar fi putut sĂŁ stea la masĂŁ cu noi, la masa cinei celei de tainĂŁ. AtĂŽt sĂŁ uitati: cĂŁ el a trĂŁit ĂŽnaintea noastrĂŁ, numai atĂŽt, ĂŽn genunchi vĂŁ rog, sĂŁ uitati“).
În salã, paradoxal, un public omogen - iubitorii de Emineascu.
Fãrã televiziuni, fãrã prezente oficiale, fãrã discursuri, Eminescu Începe sã ne locuiascã blÎnd, adeverind, dacã mai era nevoie, spunerea lui Nichita: Sufletul sufletului nostru, Eminescu... Dupã aceastã coborÎre a lui Eminescu În noi, gazda, generoasã, ne invitã la un pahar de vin de Cotnari (sã ne amintim faptul cã, aflat la Bolta Rece, lui Eminescu i se aduce o canã de Cotnari, hangiul spunÎnd cã doi oameni au dreptul, În Moldova, sã bea vinul de Cotnari, Stefan cel Mare si Mihai Eminescu). CoborÎm, si ciocnim paharele; duhul lui Eminescu ne locuieste Încã; am sentimentul cã, pentru câteva ore, acesti oameni si-au vãzut sufletul (În sensul basmului pe care l-a Închipuit Geo Bogza), cã sÎnt mai buni acum, decÎt au fost În momentul În care au intrat În salã... Nu intereseazã faptul cã, de mÎine dimineatã, ei vor recãdea În starea de anormalitate a vietii În social; faptul cã Eminescu, rostindu-se prin noi, a reusit sã-i scoatã din ei Însisi, proiectÎndu-i În Sufletul lor (Sufletul sufletului nostru, Eminescu, rostea Nichita), tine, pentru cine stie sã vadã (nu ochiul trebuie deschis, spunea Nichita, ci vederea) de dimensiunea minunii. Ne-am minunat, de-a lungul unei seri În si Întru Eminescu...

Nepretuit tezaur

Ajuns acasã, am vãzut filmul realizat cu ocazia competitiei Mari Români (film excelent) si apoi, în cadrul Jurnalului Cultural, pledoaria academicianului Dimitrie Vatamaniuc despre Eminescu, mai precis încercarea de a corecta erorile care, din ignorantã, s-au strecurat, de-a lungul acestei zile sacre a poporului român, în emisiunile despre Eminescu. Mai întîi asupra asa-zisei nebunii a poetului. Cum a fost posibil, se întreabã academicianul, ca diagnosticul pus de un profan în ale medicinei (e vorba de a doua sotie a lui Slavici, la care Eminescu stãtea în gazdã) diagnosticul de nebun (veniti si-l luati pe Eminescu, pentru cã a înnebunit, scria în biletul trimis lui Maiorescu), cum este posibil ca acest diagnostic sã fie luat de bun atît de Maiorescu, cît si de doctorul Sutu. Eminescu, afirmã Vatamaniuc, avea doar o depresie mai accentuatã, boalã pe care toti o avem într-o mai mare sau micã mãsurã); dovadã stã faptul cã, dupã ce si-a revenit, Eminescu poartã o corespondentã care nu lasã sã se întrevadã în spatele ei un om atins de o boalã psihicã si, mai mult, traduce si o gramaticã sanscritã... Si pentru a lãmuri si celelalte obiectiuni ale emisiunilor mass-media din cursul zilei, academicianul trimite la volumul al XV-lea, care încheie seria deschisã de Perpesicius. Întîmplarea face sã am în casã acest volum. Mã retrag în camera mea si, aproape de miezul noptii, încep sã-l rãsfoiesc, avînd sentimentul cã am acces la un tezaur nepretuit...
Volumul, ĂŽn format mare, dupĂŁ modelul editiei Perpesicius, are 1.470 de pagini. În lĂŁmuriri asupra volumului, Petru Cretia si Dimitrie Vatamaniuc precizeazĂŁ: În prezentul volum (…) se aflĂŁ publicate toate textele din caietele manuscrise ale lui Eminescu care, fie cĂŁ nu si-au gĂŁsit locul tematic ĂŽn volumele I - XIV si XVI, fie cĂŁ, din cauza prospectĂŁrii incomplete a manuscriselor, au fost omise din volumele unde se cuveneau a fi publicate. De aici ĂŽmpĂŁrtirea acestui volum ĂŽn douĂŁ mari sectiuni: Fragmentarium si Adenda. (…) Cu acest volum (…) editarea integralĂŁ si criticĂŁ a scrierilor lui M. Eminescu ajunge la capĂŁtul ei, la peste o jumĂŁtate de secol de la publicarea, de cĂŁtre ĂŽntemeietorul ei Perpessicius, a primului volum (1939). ConsiderĂŁm ĂŽnsĂŁ cĂŁ aceastĂŁ editie, trecutĂŁ prin atĂŽtea vicisitudini istorice, este numai o primĂŁ, importantĂŁ, etapĂŁ ĂŽn directia editiei definitive. Volumul, prin orizonturile pe care le deschide, este coplesitor; dacĂŁ, printr-un cataclism, s-ar pierde toatĂŁ opera eminescianĂŁ, afarĂŁ de acest volum, generatiile ce vor veni vor putea ĂŽncĂŁ sĂŁ-l considere pe Eminescu omul deplin al culturii românesti, sfĂŽntul preacurat al ghiersului românesc, sumĂŁ liricĂŁ de voievozi, sufletul sufletului nostru...
Nu poate da mĂŁrturie despre acest volum decĂŽt acela care, si numai pentru o clipĂŁ, l-a ĂŽmbrĂŁtisat cu fiinta lui, lĂŁsĂŽndu-se ĂŽmbrĂŁtisat, la rĂŽndu-i. As putea sĂŁ reproduc aici cuprinsul lui, as putea sĂŁ enumĂŁr citate, pagini, capitole. Nimic din toate acestea nu va putea sublini ĂŽntĂŽlnirea cu el; asa cĂŁ, dacĂŁ voieste cineva, sĂŁ ia ĂŽn palme volumul XV din seria operelor complete; adevĂŁr grĂŁiesc vouĂŁ: veti fi rĂŁsplĂŁtiti cu asupra de mĂŁsurĂŁ...
Valeriu Anania a scris, asa cum am amintit în rîndurile de mai sus, o poezie despre Eminescu în nouãsprezece cînturi, dupã structura acatistului; poetul este numit Dor-de-Ducã, Rãdãcinã, Prag Deschis, Nou Voivod, Om Întreg, Vis-de-Tainã, Zbor Nestins, Dulce Chin, Poezie. Pe scheletul acestui poem, Daniela Iacob a gîndit spectacolul care, într-o luni searã ne-a purtat în universul Eminescu. Nu cred cã se poate o încheiere mai bunã pentru rîndurile de aici, decît rememorarea unui fragment din acest poem.
MirunsĂŁ frunte. Logos ĂŽn treapta lui ĂŽnaltĂŁ/ IluminatĂŁ stemĂŁ-n vecia unui neam/ HarismĂŁ-n deznĂŁdejdea sub care ne-nchinam Amurgului. Cu vii si mortii laolaltĂŁ/ Iesimu-ti ĂŽn nuntire prin sfĂŽnt epitalam: bucurĂŁ-te-nflĂŁcĂŁrare adunatĂŁ-ntr-o scĂŁnteie/ bucurĂŁ-te strop de rouĂŁ revĂŁrsat ĂŽn curcubee/ bucurĂŁ-te ram pe care stelele ciorchin roirĂŁ/ bucurĂŁ-te alĂŁutĂŁ-n zbor cu strunele spre lirĂŁ/ bucurĂŁ-te vĂŁz lĂŁuntric ce-n auzul alb se-nscrie/ bucurĂŁ-te Poezie!/ bucurĂŁ-te-ntregul nostru ce prin secoli s-a tot frĂŽnt/ bucurĂŁ-te dorul pĂŽinii de-a se-toarce ĂŽn cuvĂŽnt/ bucurĂŁ-te ne-mpĂŁrtirea inimii ce ni se-mparte/ bucurĂŁ-te bucurie din adĂŽnc si de departe/ bucurĂŁ-te cel ce-n moarte printr-o carte ni te dai/ bucurĂŁ-te-nvesnicirea Eminescului Mihai!
CĂŽndva vom ĂŽntelege de ce - rotit suvoi -/ UrcĂŽndu-ne spre tine, ne pogorĂŽm spre noi.