O probã proastã de umor britanic
Sãptãmîna trecutã, într-o clipã de neatenþie, Ducele de Edinburgh, soþul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a fãcut o glumã proastã la adresa rom=nilor, spunînd - simplific, dar nu foarte mult - cã rom=nii pare cã fac copii special pentru a-i trimite în orfelinate. Toþi oamenii spun din cînd în cînd tîmpenii, iar cu aceastã ocazie Ducele - mai cunoscut prin a fi fost o vreme socrul prinþesei Diana, decît prin vreo faptã proprie - a dat proba umanitãþii sale. E doar una dintre glumele proaste ce se fac pe seama noastrã - de unele aflãm, de altele nu. Din punctul meu de vedere, mai grav decît faptul cã soþul reginei crede ºi spune asta e cã, tot sãptãmîna trecutã, pe o listã de semnãturi depusã la Parlamentul European, s-au adunat peste 300 de nume care cer Rom=niei reluarea adopþiilor internaþionale; cei care au iniþiat lista spun cã situaþia copiilor abandonaþi ºi instituþionalizaþi de stat în Rom=nia e în continuare proastã - aºa cã ar fi spre binele copiilor dacã ar fi adoptaþi de familii din Europa.
Astea sînt pãcatele lor, sã plãteascã pentru ele. Ce mã intereseazã pe mine e vina noastrã în toatã aceastã poveste - pentru cã avem o culpã majorã în deprecierea acestei imagini despre noi înºine. Dupã 1990, aproape cã fiecare persoanã cît de cît importantã care ne-a vizitat þara a fost dusã ºi în vizitã la vreun orfelinat. De la cîntãreþul Michael Jackson, plimbat de însuºi Ion Iliescu, pînã la Prinþul Charles (fiul Ducelui de Edinburgh), tot felul de oaspeþi au aflat cum e cu copiii abandonaþi ai Rom=niei. Sã ne mai mire atunci care e imaginea despre noi cu care aceºti oaspeþi pleacã? Dacã pe musafiri îi duci în Gorj, la casa natalã a lui Constantin Brîncuºi, ei vor pleca de aici mãcar ºtiind ºi cã artistul s-a nãscut în Rom=nia. Dacã-i duci într-un orfelinat plin, oricît de modernizat ar fi el ºi oricît ar mai da gazdele vina pe Ceauºescu & comunism, ei vor pleca ºtiind cã Rom=nia are o problemã cu creºterea propriilor copii.
Nu spun cã trebuie ascunsã realitatea caselor de copii. Nici nu mai poþi ascunde ceva, în epoca noastrã. Dar e o diferenþã de dozã: la fel de penibil ca negarea este ºi reversul ei: acest exhibiþionism dubios pe care diverºi tipi ºi diverse instituþii - unele de stat! - l-au fãcut un deceniu ºi mai bine, sperînd sã obþinã „fonduri“, „ajutoare“, „sponsorizãri“ etc., adicã sã pice ceva din afarã.
Iar acum, pentru aceastã paradã, primim nota de platã. Ducele de Edinburgh mi se pare - n-aº vrea sã-l jignesc, se înþelege - doar chelnerul scrobit, elegant, puþin trecut ºi cu mîna tremurîndã care ne-a adus-o.
|