Sindicatul din invatamint? Doar voci de ventriloc

Cei mai multi dintre noi, oamenii din invatamint, platim „sindicatul” - o anumita cota din salariul lunar. Ne-am obisnuit s-o facem mai mult in virtutea inertiei, considerind ca s-ar putea sa tragem niscaiva foloase de pe urma ei, mai ales ca nu e o suma prea mare (bilete de tratament, diverse ajutoare s.a.).Tot din aceasta suma ii platim (recompensam?) si pe liderii nostri de sindicat. Exista, mai mult in subconstient, si speranta ca cineva, acolo sus, ne reprezinta interesele, veghind sa nu fim cumva uitati de guvernanti la impartirea bunatatilor bugetare… E indreptatita, in acest moment, increderea in liderii sindicatului nemtean? Cu alte cuvinte, ne reprezinta ei cum se cuvine?
Daca e sa ne luam dupa beneficiile pe care le-am obtinut de-a lungul anilor, nu prea avem motive sa-i laudam. Nu numai ca ne-am ales cu mai nimica, dar mi se pare ca imaginea noastra, a corpului didactic, a avut serios de suferit ca urmare a esecurilor repetate si a confruntarilor sterile cu Guvernul, recte Inspectoratul Scolar. Dupa atitea batalii pierdute, impresia generala e ca, ori cu ei, ori fara ei, cam tot aia. De fapt, de unde vine slabiciunea noastra (si, implicit, a sindicatului)? Dind deoparte psihologia intelectualului (de regula necombativ) si sechelele vechilor mentalitati, sa ne oprim putin la aspecte mai… palpabile.
Lipsa de reactie a oamenilor scolii (neparticiparea) are o justificare extrem de serioasa in neremunerarea lor pe perioada grevelor. Adaugind si absenta unor rezultate dorite, nu ne (mai) putem astepta in viitor la adeziuni masive la lupta sindicala cu reprezentantii Guvernului. (Solutia ar fi, poate – nu este o noutate! - crearea unui fond banesc sindical special, capabil sa acopere, macar partial, deficitul ce s-ar crea in zilele protestului.)
Liderii de sindicat din scoli sint alesi de multe ori la repezeala, iar mecanismele de recuzare a lor, in caz de prestatie nesatisfacatoare, nu functioneaza. De aici rezulta ineficienta reprezentarii reale, limitata, de cele mai multe ori, la chestiuni secundare, birocratice. Cauzele tin de neintelegerea rolului sindicatului de catre oamenii de la catedra, de lehamite sau, in cazul celor mai in virsta, chiar de manifestari remanente ale unui mod de gindire care considera sindicatul de altadata, pe buna dreptate, absolut inutil. Statu-quo-ul este agreat de acesti lideri ai prezentului, mai mici sau mai mari, intrucit se bucura de anumite avantaje (acces preferential la bilete de odihna sau de tratament, premii anuale s.a. – vorba ceea: nu curge, dar pica). Ati vazut multi lideri de sindicat dindu-si demisia din aceasta munca... grea si ingrata?

„Putem consemna doua categorii de directori“

Nu stiu cum e prin alte locuri, dar eu n-am avut ocazia sa ascult glasul vreunui „agitator sindical de la centru” venit special „in mijlocul maselor” ca sa ne spuna cum stau lucrurile in sistem, pentru a ne auzi glasul sau pentru a-si „ justifica” pozitia. De fapt, nici nu au nevoie. Nu-i clinteste nimeni si nimic din posturile lor si se aleg, an de an, intre ei, fara emotii, in intilniri cordiale cu ceilalti lideri, mai maruntei.
In sfirsit, putem consemna doua categorii de directori, in functie de modul cum „percuteaza” la efectul sindical: obedienti fata de Inspectorat (Guvern) - in principal din frica de a nu-si strica imaginea si periclita postul - si curajosi (adica lucizi si constienti ca nu sint altceva decit... „primii intre egali”). Acolo unde liderul de sindicat din scoala, fie ca este slab, fie ca nu este sustinut de colectiv, se loveste si de un director refractar si amenintator, reactia grevista nu se poate manifesta, chiar daca este pe deplin indreptatita. Ca sa nu mai vorbim de situatiile de complicitate intre director si liderul sindical, acesta din urma devenit, astfel, un adevarat spargator de greva.
Solutiile se desprind chiar din insiruirea de mai sus. Sunetul „revolutionar” al vocii liderilor nostri locali (ca, de altfel, si al celor centrali), ochii incruntati si duritatea fetei lor nu cred ca mai impresioneaza pe multi dascali, ca sa nu mai vorbim de guvernantii cu care „negociaza”. Cui ii este frica de sindicatele din invatamint? Guvernului? Inspectoratului? Simtiti cumva ca Inspectoratul Scolar a fost sau este cuprins de frisoane la gindul intilnirii cu sindicatul nostru? Fara sa vreau, gindindu-ma la supermanii sindicali din invatamint (nu numai de la noi), imi vine in minte morala binecunoscutei fabule a lui Grigore Alexandrescu, „Ciinele si catelul”. Am impresia (oare gresesc?) ca acesti Samsoni ai timpurilor noastre doresc mai mult sa se bucure de avantajele puterii (a lor, dar si a celor mai mari ca ei - vezi cazurile de parlamentari proveniti din „sinul” sindicatelor!), decit sa-i apere pe cei multi si marunti pe care au pretentia ca ii reprezinta. Avem nevoie de o schimbare: fie una de atitudine a liderilor actuali (foarte greu de crezut), fie de chipuri si de voci noi, puternice si credibile. Adica de o reprezentare autentica. Mi se pare ca se apropie momentul in care masa critica va fi atinsa si pe acest tarim al vietii noastre... Eu unul il astept cu incredere.