„Imensa policlinica numita Romania“
• interviu cu maestrul Gabriel Amiras Maestrul Gabriel Amiras, unul din cei mai reprezentativi pianisti romani din toate timpurile, recunoscut si apreciat pe podiumurile de concert din intreaga lume, a fost, in aceasta vara, unul dintre invitatii de marca ai celei de a XXXV-a editii a Festivalului International de Muzica din cadrul „Vacantelor Muzicale la Piatra Neamt“, unde a condus clasa de maiestrie interpretativa. Mai mult, protagonistul concertului inaugural, in compania Orchestrei simfonice a Filarmonicii de Stat „Mihail Jora“ din Bacau, dirijata de maestrul Ovidiu Balan, a realizat un adevarat tur de forta de-a lungul celor doua lucrari concertante ale lui Wolfgang Amadeus Mozart si Serghei Prokofiev, carora le-a impregnat, in ciuda conditiilor total necorespunzatoare, o sonoritate inconfundabila, de o gratie si o expresivitate impresionanta.
Etica formala
Reporter: Am discutat despre Mozart, am discutat despre Prokofiev, ne-am propus sa discutam despre Debussy, si iata ca, totusi, vorbim despre probleme sociale si de comportament. E rau?
Gabriel Amiras: Nu cred ca e rau. Despre Mozart se discuta de un sfert de mileniu, despre Prokofiev de un secol, despre Debussy de mai demult...
Rep.: ... iar despre moravuri si societate din Antichitate.
G.A.: Ei si? S-a schimbat ceva? S-a ajuns la vreo concluzie?
Rep.: In lumea civilizata se pare ca da.
G.A.: Acolo unde au fost parcurse temeinic toate etapele evolutiei umane. Oamenii de cultura sint cei mai indreptatiti sa o faca.
Rep.: Si, de ce nu? Sa justifice zestrea de acumulari esentiale care defineste civilizatia umana.
G.A.: Iata - permiteti-mi sa fac o mica paranteza - se intilnesc doi oameni in Occident si unul intreaba politicos: „Ce mai faci?“ si celalalt raspunde: „Minunat!“ si peste asta s-a trecut. In Romania, si nu numai aici, in intreg spatiul dinspre rasarit se poate intimpla adeseori ca la o intrebare, de altminteri pur formala, de acest gen, sa ti se raspunda: „Vai, sa vezi ce mi s-a intimplat!“. Daca i-ai raspunde astfel neamtului, s-ar uita la ceas si ti-ar raspunde: „Ma ierti, dar am o intilnire!“
Chopin si bormasina
Rep.: E un alt nivel al perceperii relatiilor umane.
G.A.: Contactele occidentale de orice tip - de la politic la economic si de la social la artistic - sint de cu totul alt tip. Absolut formale, nemiloase, birocratice si, cum sa spun?, dure. Si inca ceva: prin drepturile omului, nimeni nu are dreptul sa ingreuneze viata celuilalt cu problemele lui. De aceea, acolo nu se cer bani imprumut, nu se cere putina sare sau putin ulei sau o ceapa de la usa vecina. Asta inseamna sfirsitul relatiei. Acest lucru este considerat a fi absolut normal. Face parte din drepturi: fiecare om are dreptul la viata lui personala, la gindirea lui (personala) si la linistea lui (personala) care nu poate fi conturbata cu nimic. Animalele de casa sint, de pilda, castrate si bine dresate. Daca, sa zicem, ciinele dumneavoastra a miriit spre mine in timp ce treceam pe strada, pot sa va dau in judecata. Pentru ca mi-a alterat echilibrul interior. De aceea, stapinii lor au o uriasa grija in aceasta privinta. De asemenea, exista numeroase legi care stipuleaza nivelul de zgomot produs de cineva, chiar in propria-i locuinta. Indiferent ca sursa zgomotului, care devine incriminant in clipa cind a depasit pragul legal de decibeli, este o nocturna de Chopin sau o bormasina. Pe noi ne atinge aceasta diferenta de mentalitate; dureros, nu critic.
Rep.: Este clar ca vietuirea in lumea contemporana, atit de complicata, presupune niste criterii si standarde, pe cit de sobre, pe atit de necesare.
G.A.: Asa este. Iata, in Occident sint extrem de avantajate persoanele infirme. Nu exista nici un loc public si mijloc de transport care sa nu fie prevazut cu utilitati pentru aceste persoane. In Germania, exista foarte multi hidrocefali. Ei bine, sint o grija permanenta pentru societate, pentru a fi integrati.
Rep.: La noi, din pacate, exista alte griji; fata de viata celor din jur.
G.A.: Obiceiul balcanic de a te interesa excesiv de mult de viata celuilalt este, de asemenea, pagubos. Nu ai dreptul sa o faci. Este viata lui, a celui de linga tine. Aceasta curiozitate morbida, acest interes deplasat pentru viata altora este ingrozitor. Este o filosofie cultivata de mii de ani: fiecare are un loc al sau pe pamint, cum fiecare graunte de nisip face parte dintr-o imensa aglomerare. Dar are, totodata, si rolul sau.
Teoria comunista, cultivata din pacate si astazi, potrivit careia nici un om nu este de neinlocuit, e gregara, cinica si complet falsa. Lumea personala a oricarui individ uman nu poate fi disimulata de nici o forta exterioara. Omul ca atare poate fi chiar exterminat biologic, dar amprenta lui, spiritul si sufletul lui vor constitui o pierdere ireparabila pentru teritoriul uman.
Apoi, cred ca omul de aici nu-si permite a avea propria opinie, propria apreciere asupra unui fapt.
Parvenitism si celebritate
Rep.: La rindu-mi, cred ca este cazul sa va explicitati.
G.A.: De buna seama. Cred ca exista ori o parere deja formata, ori un fel de a categorisi o anumita aparenta. Si ca o umbra a lipsei criteriilor de apreciere exista - scuzati-ma ca am s-o spun foarte dur - un soi de parvenitism fata de celebritate. Parerea formata despre un anumit lucru, fenomen persoana, este legata de aura de celebritate care o inconjoara si cu care este perceputa. Nu exista o parere personala, ci este preluata o parere care, eventual, se poarta. Dar, acest lucru este fals. Oriunde in lume unde se respecta, ceva mai mult decit in Romania, drepturile omului, parerea personala este consemnata, luata ca atare si respectata. Sint cazuri, in Occident, cind artisti foarte mari cad victime spiritului critic si opiniilor personale enuntate in presa sau pe alte canale. Si, alteori, se intimpla ca cineva anonim pina atunci, sa se bucure de opinii foarte favorabile. Deci, nu exista acest sablon axiologic mostenit si perpetuat. Nu e de mirare faptul ca in Romania a fost cultivat cu atita asiduitate cultul personalitatii. E o «calitate» nationala. Un sindrom.
Rep.: Ca sa fii apreciat in Romania trebuie sa fii vedeta de muzica usoara, realizator TV, prezentator la Starea vremii, lider de partid, primar, judecator, politist sau doctor... in ceva.
G.A.: In legatura cu acest ultim aspect, sint tentat sa va istorisesc ceva. Ei bine, cineva de aici, de la dumneavoastra, o persoana de altminteri foarte draguta si indatoritoare, m-a intrebat la telefon cum e mai bine sa ma treaca in program: pianist, maestru, profesor universitar... doctor? In clipa cind am facut precizarea ca nu sint doctor, am observat o oarecare schimbare de ton. Era clar ca pentru romanul de aici nu mai prezentam chiar asa mult interes. Si pentru ce? Pentru ca nu eram doctor. Intr-o tara plina de doctori, in aceasta imensa policlinica numita Romania. E trist, induiosator, derizoriu si descurajant. O asemenea calitate, acordata, dupa cum stim prea bine, de multe ori pe criterii indoielnice, insemna mai mult decit intreaga mea cariera, decit intreaga mea personalitate umana si artistica. E si asta un sindrom.
|