Nichita
ACCENT
�i stiam poezia pe de rost, desi era at�t de greu de tinut minte, �l vedeam de departe, pe la TV; era o voce absolut unic�, neasteptat�, �n peisajul literar de atunci. �l comparam - si nu numai eu - cu Eminescu, �l socoteam genial. Si cred c� chiar era. Dar nu vorbisem niciodat� cu el. P�n� c�nd, a dat Domnul si l-am cunoscut. Venise la Piatra Neamt, convins de un prieten, poet bucurestean, la ceea ce c�tiva gazetari, actori si alti intelectuali �nfiintaser� si numeau Antologia (vorbit�) a scriitorilor rom�ni contemporani. O inventie local� desteapt�, zic eu, care dezgheta putin si prin continut si prin form�, iarna ceausist� a acelor ani. Nichita St�nescu urma s� fie - si a fost - presedintele de onoare al acestei adev�rate s�rb�tori literare. C�ci s�rb�toare a fost. N-am v�zut, p�n� atunci, si nici de atunci �ncolo, o sal� a Teatrului Tineretului plin� p�n� la refuz, p�n� la „cucurigu“, p�n� �n pod. Nichita, care dialoga cu publicul, era, pur si simplu, electrizant. Fermec�tor, profund, neobisnuit. Eu eram gazetar la Ceahl�ul - unde altundeva?! - care trebuia s� scrie cronica evenimentului. Si am scris, cum m-am priceput. I-am ad�ugat si o declaratie a poetului, scris� pe... un servetel de mas� (eram, se �ntelege, la un sprit, pe la Colibele Haiducilor). �n declaratie, cu m�na lui, Nichita scrisese: „Antologia scriitorilor rom�ni contemporani e o mare s�rb�toare, un eveniment de valoare national�“. Am trimis totul �n redactie, si ne-am v�zut, mai departe, de Colibe. A doua zi, urma s� plec�m �ntr-o comun� de munte, la Grinties, pentru o alt� �nt�lnire cu poetul. �n acest scop, ne-am re�nt�lnit dimineata, �n holul Hotelului Ceahl�u. Nichita a cerut la chioscul de ziare de pe hol proasp�ta aparitie a Ceahl�ului, s� vad� ce am scris, ce a iesit. Iesise foarte prost. Cei de sus, cenzura si un sef obtuz, t�iaser� aprecierea de „valoare national�“ a poetului. Pe atunci, valorile nationale erau, adic�, altele. Stiti care. Nichita m-a c�utat cu privirea �n grupul de prieteni si mi-a spus: „Tu esti vinovat c� a iesit asa! Dac� stiai c� nu poti s� publici ce spun eu, trebuia s� nu m� �ntrebi!“. Stiam c� avea dreptate. Dar stiam si c�, de fapt, eram total nevinovat. Altii hot�r�ser�. Asa c�, brusc, sufletul s-a umplut de am�r�ciune, de spaim�, de rusine. Am plecat spre Grinties �n dou� masini. Eu si altii �n cea din spatele masinii poetului. Eram sup�rat profund, mai mult dec�t trist. P�n� c�nd, dup� un timp de mers, masina din fat� opri. Am oprit, normal, si noi. Nichita a cobor�t, a venit la geamul masinii noastre si m-a rugat s� cobor si eu. M-a luat �n brate si mi-a spus cam asa: „Stiu c� esti sup�rat, te-am simtit, tot drumul, �n spatele meu, �n ceaf�. Te rog s� nu mai fii sup�rat si s� m� ierti c� am r�bufnit. Acum stiu c� nu e vina ta“. V� dati seama ce schimbare s-a petrecut atunci �n sufletul meu, ce bucurie mi-a umplut inima! Pe Nichita St�nescu l-am iubit si �l voi iubi �ntotdeauna. Era cu totul altfel dec�t toti ceilalti, dec�t noi. Si asa r�m�ne.
V� vine s� credeti c� au trecut 29 de ani de c�nd a urcat �n cer?!
|