Patapievici, un deceniu �nainte de demisie
• un interviu realizat cu proasp�tul demisionar de la sefia Institutului Cultural Rom�n, imediat dup� lansarea c�rtii „Omul recent“ •
„Oamenii de azi s�nt cel mai bine hr�niti, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplas�rii �n spatiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. �n acelasi timp, s�nt oamenii cei mai slabi de �nger, cei mai dependenti de confort si de consum, cei mai aserviti bunului plac al liberului arbitru, cei mai putin autonomi �n judec�tile lor, cei mai gregari (fat� de Stat), pe care i-a cunoscut vreodat� umanitatea.“ (Horia-Roman Patapievici)
Pe demisionarul, recent, director al Institutului Cultural Rom�n, Horia-Roman Patapievici, c�ruia i se imput� de c�tre foarte mult� lume de bun simt tocmai absenta acestei calit�ti, cel care, dup� p�rerea multora, a batjocorit mare parte a teritoriului culturii clasice rom�nesti �n numele unei asa-zise �ncuraj�ri a obsesiilor (deseori maladive) contemporane, prip�site sub pulpana „noii culturi“ ce, nu de putine ori, s-a dovedit pus� �n slujba unor absconse cauze politico-financiare, l-am �nt�lnit �n urm� cu un deceniu. Era pe vremea c�nd coordonatele istorice, economice si sociale ale Rom�niei erau cu totul altele si obsesia „poneiului roz“, aflat� pe atunci �n gestatie, probabil, �nc� nu maculase spatiul cultural intern si international. De bun� credint� fiind, alc�tuiam pe atunci, cu sinceritate, un portret suficient de m�gulitor al interlocutorului, care tocmai �si lansase „Omul recent“, cu at�t mai mult cu c�t nu b�nuiam c� peste c�tiva ani va deveni un personaj destul de controversat care, dup� o evolutie politico-cultural� viguroas� avea s� �ncheie un capitol al vietii cu o umilitoare demisie.
„De la prima vedere - scriam atunci - Horia-Roman Patapievici st�rneste interes si curiozitate, determinate at�t de statutul mediatizatei sale personalit�ti postrevolutionare c�t si de elaboratele lucr�ri pe care s-a �nvrednicit a le scrie �n ultimii ani. F�r� a avea nimic insolit, ceva nelinistitor transpare, totusi, din �nf�tisarea care, scrutat� mai atent, cap�t� treptat dimensiunile banale ale unei prezente domestice. Asimetria figurii de copil rusinos e echilibrat� de sclipirea inteligent� a privirii si de lumina z�mbetului reticent. Departe de a fi inabordabil, se arat� a fi un interlocutor plin de solicitudine, cu o replic� ferm�, coerent�, riguroas� si, �n acelasi timp, �n ciuda terminologiei ce unora ar putea p�rea pretioas�, extrem de limpede si �mp�nat� cu virtutile logicii formale. Horia-Roman Patapievici e un exemplar rasat al unei aristocratii culturale �n formare.“ Afirmatia aceasta exaltat� se �ntemeia pe inocenta caracteristic� oric�rui intelectual autentic, iar faptul c� public�m ast�zi acest dialog este pentru c� s�ntem curiosi s� vedem cum se percepe un dialog de acum zece ani, c�nd nimic nu era ca acum. Nici m�car, sau mai ales, omul.
Un dialog eclectic, si oarecum eretic, despre trufia juvenil�, spiritul duhovnicesc, curajul de a spune „nu“, v�rstele discursului public si spinoasa problem� a libert�tii.
„Copil�ria nu era demn� de mine“
Reporter: Stimate domnule Horia-Roman Patapievici, m�rturisesc c� nu stiu prea multe lucruri despre aventura dumneavoastr� cu viata. Ce-ar fi s� �ncepem de la teritoriul copil�riei? �n ce m�sur� se mai reg�seste �n dimensiunile dumneavoastr� actuale?
H.R.P.: Eu am fost un adolescent foarte trufas. De �ndat� ce am descoperit, pe la 14 - 15 ani, cultura, am folosit-o ca pe un blazon. Eram groaznic de trufas; at�t de antipatic de nu v� pot spune. S� v� dau un exemplu de trufie absolut�: �mi pl�cea foarte mult muzica acea, hard-rock. Nu stiu dac� v� mai amintiti de grupuri precum Dep Purple, Led Zeppelin, Genesis - varianta cu Peter Gabriel - Emerson Lake & Palmer si altii. Ei, si dezvoltasem, �mprun� cu prieteni cu care ascultam tipul �sta de muzic�, o eruditie discriminatorie si exclusiv�. Bun�oar�, ajunsesem p�n� �ntr-acolo �nc�t stiam pe dinafar� locul ocupat pe fetele discului vinil, de oricare melodie. Astea le stiu; am s� mor cu ele. Si la Judecata de apoi, dac� m� �ntreab� Dumnezeu...! Mi s-au s�pat pe creier. Am o cunoastere vizual� si topic� a melodilor, �n functie de pl�cile pe care le ascultam. Stiu componente de formatii, versuri... Astea le-am absorbit, ca sugativa cerneala, la 14 - 15 ani. C�nd a ap�rut „Locomotive Breath“ a lui Jan Anderson, cu c�t� religiozitate am ascultat acea muzic�, care nu merita �n totalitate s� fie ascultat� astfel! Ce vreau s� v� spun este c� atunci c�nd am �nceput s� m� initiez �n cultur�, am f�cut-o foarte tehnic si cu o seriozitate destul de n�t�ng�. V-am dat exemplul cu muzica asta ca s� v� sugerez c�t de deplasat este s� investesti o asemenea seriozitate �ntr-o intreprindere oarecum derizorie. Ei bine, citeam c�rtile care stiam c� apartin unor oameni mari ai culturii, cu acelasi sentiment c� trebuie s� stiu �n am�nunt lucrurile. C� e un proces de initiere. Si atunci �mi dispretuiam toti colegi care, bun�oar�, nu stiau �n ce an a scris Kafka „Verdictul“; nu discutam cu oameni care nu-l pretuiau pe Cesare Pavese si care nu stiau care s�nt ultimele cuvinte din „Meseria de a tr�i“. Chestii de felul �sta. Construisem un soi de aristocratie trufas-ciocoiesc-cultural�, cu unii dintre colegii mei care-mi �mp�rt�seau trufia si ciocoismul si, �n plan personal, asta a �nsemnat o ruptur� fat� de copil�ria mea.
Rep: S� �nteleg c� v-ati uitat copil�ria. Dar nu oricum ci �n urma unui gest voluntar. Cu at�t mai ingrat.
H.R.P.: Eu mi-am uitat copil�ria pentru c� mi se p�rea c� nu e demn� de mine. Copil�ria nu era demn� de mine. Eu, �mi spuneam, aceast� persoan� care citesc numai Kant, Kafka... nu pot s� cobor la nivelul satisfactiilor rudimentare furnizate de joaca la tar� cu verisorii mei, sc�ldatul pe g�rl�, la Amaradia, discutiile cu oierii si cu v�carii, g�stele... Toate astea nu erau pentru mine. Si am refuzat �n mod activ acest tronson masiv al copil�riei mele, reg�sindu-l numai dup� ce tat�l meu a murit. Eu de aia am scris „Zbor �n b�taia s�getii“. Nu l-as fi scris niciodat� dac� nu as fi reintrat �n contact cu memorile mele ucise, dup� moartea tatei.
„Cleopa era un histrion cultural“
Rep.: Apropo de cartea pomenit�, si pentru c� ati adus vorba: undeva, acolo, remarcati la un moment dat, referindu-v� la contactul initiatic pe care l-ati avut cu p�rintele Cleopa, la Sih�stria, prin anii �'80, diferenta dintre experienta natural� si cea nenatural�; s�-i zicem, cu un sens nu �ntrutotul propriu, livresc�. S� nu uit�m c� s�nteti un personaj ce poate fi suspectat, cu usurint�, de apartenent� la statutul acesteia din urm�. Cum vedeti, din punct de vedere conceptual, relatia dintre natural si artificial? Sau, pentru a fi mai nuantat, artificios?
H.R.P.: Folositi termeni pe care, �n acest context, nu-i pot descifra. Ce spuneam acolo de Cleopa era urm�torul lucru: c� el avea reputatia unui mare duhovnic, al unui mare „spiritual“, cea ce ne�ndoios era, dar latura prin care mie mi-a impus atunci a fost c� sem�na frapant cu Iorga. El era, de fapt, un cultural. Eu nu spun c� nu era un mare duhovnic; el a fost un mare duhovnic, adic� era un clarv�z�tor. Dar chestiunea este c� era dublat de o persoan� histrionic� cultivat� �n grad extrem �n spiritul c�rtilor pe care le citise la Neamt. Era un cunosc�tor al acestor c�rti nepublicate vreodat�, �n manuscris, pe care c�lug�ri le-au scris, pe care ei le-au compilat si pe care le stia pe dinafar�; cu acea memorie formidabil� a omului care tine de o cultur� oral�. Si avea tipul de pl�cere de a epata, care este tipic� histrionului cultural. Cleopa era un histrion cultural. Tinuse - si asta relatez acolo - o predic� la �nmorm�ntarea unui frate c�lug�r si, �ntors printre adoratorii lui, �n chilie la Sih�stria, era plin de vitalitate debordant�, mereu aprig, era un fel de Moise, cu un soi de prezent� hetero-testamentar�, aspr�, dar si dulce �n acelasi timp. Deci, mai �nt�i te lua �n asprimea lui si apoi te prelua �n dulceata lui. Era foarte complex. Un medic de la Bucuresti, cu un magnetofon cum aveti dumneavoastr� aici - m� terorizati cu chestia asta! - i-a spus: „P�rinte, ce-ati vorbit la predic�? N-am putut ajunge la timp...“ „A! Am vorbit despre ce se-nt�mpl�... I-am admonestat pe toti fiindc� pl�ngeau. De ce pl�ngeti? Omul acestaa ajuns �n Rai. Si le-am povestit ce se-nt�mpl� cu sufletul dup� moarte“. Si medicul a zis: „Vai, p�rinte! Nu ne puteti spune si nou�?“. Iar Cleopa, foarte precis, a spus: „Cum s� nu? L-ai pornit?“ Si a reluat totul. Era un om care-si stia partitura. Era un om extraordinar! �ntr-un fel si era ca Iorga; care nu suporta contradictia. Dac�-l aprobai si dac�-l adorai din privire, era dezl�ntuit si d�dea m�sura geniului s�u. Dac� �ns�, �n amfiteatru depista vreun ochi care i se p�rea c� e critic, nu mai putea continua; se poticnea mereu de privirea critic�, sf�rsea prin a fixa persoana respectiv� si p�n� nu o d�dea afar� sub diferite pretexte, nu se l�sa. Dup� acea se calma si continua cu marile lui tirade, cu fraze foarte bine strunite. Pentru c� desi avea fraze lungi, cu foarte multe determinative, �ntotdeauna �si �ncheia frazele.
„Hegel e un autor cu jargon“
Rep.: �ntr-un alt fragment din „Omul recent“, pentru a explicita notiunea de tehnicitate �n raport cu celelalte planuri ale sensibilit�tii sufletesti faceti apel la exemplul muzical enescian. E o demonstratie oarecum otioas� din moment ce se cunoaste prea bine adversitatea lui Enescu fat� de virtuozitatea �n sine. Oricum, acolo v� slujiti de o triad� de termeni - separabilitate, nonseparabilitate si inseparabilitate - ce ar putea crea, �n acel context, dificult�ti de percepere. Cum credeti c� ar trebui definiti acesti termeni �n spiritul pledoariei dumneavoastr�?
H.R.P.: Am s� v� dau un r�spuns oblic. Bun�oar�, dac� v� apucati s� cititi Hegel. Este un filosof foarte dificil...
Rep.: Ca o ceap�, ni se spunea nou�; tot o decojesti si descoperi mereu alte foi, aidoma...
H.R.P.: E o metafor� potrivit�. Glockner, un foarte serios profesor de filosofie, care a dat �n secolul al XIX-lea editia standard dup� care au fost alc�tuite toate editiile ulterioare, m�rturisea c� exist� pagini din Hegel pe care el nu le pricepe. Asta o spune un avizat, �ntr-un articol din �'31 despre influenta ideilor hegeliene �n Franta. Si el �nsusi �l invoca pe Glockner ca s� m�rturiseasc� faptul c� s�nt pagini din Hegel pe care nu le pricepe. Are, prin urmare, dou� variante: s� spun� c� �n acele pagini Hegel decloneaz�, adic� este aberant total, obscur, nu spune nimic �ncurc�ndu-se �n cuvinte, sau s� admit� c� el este �n neregul� si c� Hegel spune acolo lucruri cu sens, dar pe care el nu le poate pricepe. Cum se procedeaz� c�nd citesti un autor care e foarte dificil si care are jargon? Hegel e un autor cu jargon. O variant� este aceea de a v� face un dictionar de lucru, apoi s� faceti pasul dincolo de dictionarul pe care l-ati alc�tuit. Si s� �ncepeti - cum �mi place mie s� spun - s� dansati cu aceste cuvinte. Altfel spus, s� nu v� rezumati la simpla definitie a cuv�ntului. C�ci definitia, odat� interiorizat�, se leag� de sensurile pe care dumneavoastr�, spontan, constient si uneori inconstient le faceti si cu aceste lucruri veti merge mai departe. Adic� nu cu o definitie de tipul �sta ci, dac� vreti, cu un rizom: cu o r�d�cin� ampl� care contine multe ramificatii. Asta e fructuos. Prin urmare, dac� eu v� dau acum definitii de dictionar privind notiunile de separabilitate, nonseparabilitate sau inseparabilitate, nu este interesant. Interesant este s� vedeti cuvintele �n contextul lor.
Cei care �ndr�znesc s� spun� nu
Rep.: Pe o alt� coordonat�, sub semnul unui citat din Montherlant, �n eseurile din „Politice“ faceti o distinctie �ntre dou� categorii umane: a celor ce accept� si a celor ce spun „nu“...
H.R.P.: Stiti ce se �nt�mpl�? Acolo este vorba, �n mod explicit, despre cei care �ndr�znesc s� spun� „nu“. Ori, la ce spui „nu“? Dac� se voteaz� o lege care e bun� sau e pasabil�; dac� e proast� spui nu, dac� e pasabil� o critici c�t trebuie si dac� e bun� spui da, fireste! Chestiunea la care se refer� Montherlant si motivul pentru care am pus-o �n exerg� la „Politice“, este c� s�nt anumite gesturi ale puterii politice care s�nt inacceptabile si care ar trebui s� st�rneasc� indignare. Ori c�nd asemenea gesturi ale puteri politice exist�, o tar� st� sau cade, �mpreun� cu num�rul oamenilor care �ndr�znesc s� articuleze indignarea. Iar dac� nu �ndr�znesc s-o fac�, „le pays est fichu“ - cum spune Montherlant, adic� tara s-a dus naibii. Stiti foarte bine c� �n istorie momentele cruciale s�nt cele mai limpezi. �n orice tar� au fost momente c�nd ea a fost abandonat� de opinia public� si toat� lumea a preferat s� se duc� s� se culce.
|