Fruntea lui Grigore Vieru
Dupã revolutie, cãtre sf�rsitul lunii ianuarie a anului 1990, m-am urcat �ntr-un autobuz si am plecat la Chisinãu, sã-mi cunosc colegii de dincolo de Prut. Am fost primit cu bratele deschise si cu prietenie deosebitã si nu numai at�t, dar am fost �ncununat cu aprecierea de „Primul chirurg rom�n venit �n Basarabia“, pe care o port ca pe un blazon. �n primãvara lui 1990, la cea de a XVIII-a Reuniune a Chirurgilor din Moldova, desfãsuratã �ntre 31 mai si 2 iunie la Piatra Neamt, ne-am bucurat de prezenta unei delegatii numeroase de chirurgi basarabeni dar alãturi de ei, �n semn de frumoasã cinstire si de un grup de oameni de culturã si artã din Basarabia, printre care se afla si Gheorghe Vieru. Se spune cã oamenii luminati au o frunte �naltã. C�nd l-am vãzut pe Grigore Vieru, cu fizionomia sa inconfundabilã, nu stiam unde se terminã fruntea lui si unde �ncepea calvitia care copleseste stirpea masculinã, dar am avut revelatia uriasului monument de culturã si de simtire umanã, de patriotism fãrã limite care-l reprezenta. �n descchiderea reuninii nemtene, i-am oferit cuv�ntul poetului oaspete. Grigore Vieru si-a deschis inima cãtre noi si patria mamã descoperitã at�t de t�rziu, �n cuvinte care acum, c�nd umbra mortii a cobor�t peste acest fãrã pereche rom�n de peste Prut, capãtã o valoare cu totul specialã, dacã nu de testament. Poetul afirma: „Am fost crescut �n credinta cã dincolo de orizontul care se deschidea spre Rom�nia se aflã numai si numai dusmanii lui si a tãrii mele. Ca poet si om de cuv�nt, am trãit si am �mbãtr�nit aproape fãrã Eminescu, pe care l-am cunoscut acum dupã revolutie. Nu-mi �nchipui cum am putut trãi fãrã el. Din scurtele si putinele locuri pe care le-am vizitat dupã revolutie, stiu cã mi-ar plãcea sã-mi duc viata aici, �n zona dumneavoastrã, �ntr-o cãsutã la poalele Ceahlãului unde, poate, sã-mi dorm si somnul de veci“. Grigore Vieru a �ncheiat cu o recitare proprie, �n care si-a exprimat sentimentele de profundã dragoste pentru Rom�nia. Anii au trecut �n �nvãlmãsirile si furtunile care s-au abãtut asupra oamenilor de dincoace si dincolo de Prut. Nu mai stiu dacã Grigore Vieru si-a �mplinit visul cãsutei de la poalele Ceahlãului. Dar ceea ce stiu este cã am pierdut un prieten, un admirator neclintit al lui Eminescu, un poet plin de flacãrã al limbii rom�ne, pentru care acum, la trecerea sa �n nefiintã, se cuvine sã ne rugãm pentru odihna vesnicã, �n luminã si neuitare dinspre toti cei care l-au cinstit si iubit. Amin!
|